Pustiu, înghețat și învăluit în zăpadă, satul Sociteni te întâlnește cu o liniște adâncă, care te aruncă în gol. Zăpada se plimbă pe strada largă și asfaltată din centrul satului, copiii din grădiniță, mai puțini de o sută, dorm pe pătucurile lor joase, în timp ce părinții lor lucrează cu spor în localitate sau în orașele de alături.

Visul de a deveni profesoară

După ore, Nicoleta stă cu capul plecat deasupra caietului în pătrățele. Încearcă să rezolve o problemă. Vântul șuieră după geam, iar în camera mică, joasă, este cald și bine. Tanti Polina trage un scaun la masă și se așează lângă ea. În fiecare zi, de mai bine de un an, Nicoleta vine la Paulina Reșitco după lecții. Își face temele împreună cu fosta profesoară de biologie și chimie, dar care este îndrăgostită de matematică. „Visam să devin profesoară de matematică, dar soțul a insistat să merg să învăț cu el chimia”, spune Paulina, o femeie care se apropie de vârsta de 80 de ani. Cu părul cărunt, adunat sub o căciulă de lână, obraz brăzdat de riduri, pielea albă, ușor palidă și cu ochii senini, își petrece cea mai mare parte a zilei în cămeruța ei amenajată cu tot de ce ar putea avea nevoie. Cu peste zece ani în urmă, s-a mutat în fosta bucătărie. A lăsat casa mare, a făcut ordine, a aranjat lucrurile, a închis ușile și s-a mutat în bucătăria, unde găteau și luau masa cu soțul său, când acesta era viu, iar cei trei copii erau mici și încă învățau în sat.

Tanti Polina din Sociteni

Haideți să vedem satul Sociteni prin ochii și viața tantei Polina, fosta profesoară de biologie și chimie. https://reportaje.moldova.org/tanti-polina-din-sociteni/

Geplaatst door Moldova.org op Vrijdag 7 december 2018

A lucrat 43 de ani ca profesoară în sat. Timp în care a văzut cum satul se schimbă, crește, se maturizează, iar acum îmbătrânește încet, odată cu ea. „Când am venit în sat, era ca o ruină, era un sat fără perspective. Nu era nici drum, primărie, grădiniță, magazin. Nu era nimic, decât o școală mică”, își amintește femeia. Nu trecea nicio zi fără să o viziteze gândul la plecare într-un sat mai mare, mai dezvoltat. Însă, soțul și copiii au oprit-o. Singurul lucru care o bucura era că sunt aproape de Capitală și, când vor fi studenți, copiilor le va fi mai ușor să vină acasă.

40 de lei și o torbă

Până să-și construiască o casă, au tot stat prin chirii în sat. Treceau de la o cocioabă la alta. „Îți era frică să privești în sus, pentru că aveai impresia că tavanul va cădea și te va strivi”, își amintește fosta profesoară. Era îndrăgostită de această meserie și acest lucru a ajutat-o să treacă peste orice greutăți. Nu mai observa clasele în care îngheța, drumul pe care nu-l putea parcurge dacă ploua sau ningea. „Când ploua era un glod până la genunchi”, ne spune ea.

După zeci de ani de muncă, a înțeles că statul nu apreciază deloc pe cei care au lucrat. „Indiferent dacă ai lucrat sau nu, toți primeau o pensie de 40 de lei”, oftează Paulina Reșitco. Acești bani îi ajungeau pentru două lămâi, o pâine și un pachet cu unt sau jumătate de kilogram de salam. „Mergeam la magazinul din oraș și veneam acasă cu o torbă aproape goală și cu câțiva bănuți care mai rămâneau din pensie”, își amintește fosta profesoară despre perioada grea când soțul zăcea la pat, iar ea încerca să se descurce cu cei 80 de lei. O durea sufletul când vedea cât de puțin primește, deși a lucrat atât de mult pentru stat, pentru copii. Dar nu s-a plâns nici de această dată. Mereu a știut să treacă peste greutăți cu capul ridicat. Nu a nimicit-o nici războiul, nici foametea, nici anii în care erau tineri și aveau trei copiii mici și nu aveau unde trăi, și nici atunci când soțul a decedat și a trebuit să trăiască singură. „Greutățile m-au călit și acum nu mai știu cum să mă plâng”, ne spune femeia cu un zâmbet ușor timid, încercând să-și astâmpere șuvițele rebele care-i cad pe ochi.

Acasă la tanti Polina

Singurătatea i-a devenit o bună prietenă, nu o sâcâie și nu o întristează. Paulina Reșitco stă singură, iar zilele și le colorează cu istoriile povestite de copiii care îi trec pragul. Poarta nu este niciodată încuiată, iar în cămeruță este cald și confortabil. Lumina slabă a becului colorează umbre pe pereți și focul se aude cum mocnește în sobă. În fosta bucătărie și-a creat un mic univers, unde are tot ce-i trebuie și unde este mereu înconjurată de elevi.

Enlarge

MG_1200
Zilnic, mai mulți copii din sat vin la fosta profesoară ca să facă temele pentru acasă

„Ce nu înțelegem, ne explică tanti Polina”, spune Nicoleta, o fetiță cu pielea de culoarea măslinului, ochi negri și îmbrăcată într-o uniformă școlară. După ore a ucrat un deal mic, a trecut strada, a intrat pe o poartă verde, a pășit pe o cărărușă și a ajuns la căsuța unde se simte cel mai bine. Este locul unde învață împreună cu fosta profesoară, care i-a învățat pe bunicii și părinții ei. Este ca a doua bunică. Paulina Reșitco este bunica nu doar a celor 5 nepoți ai ei, dar și a multor copii din sat care îi trec pragul casei ca să vorbească cu ea sau să-i ajute să rezolve vreun exercițiu. Toți copii știu unde stă tanti Polina și te duc până acolo, unde oricine este întâmpinat cu un „Da, intrați” cald și luminos.

Ce a mai rămas

Multe case din sat sunt mari, îngrijite, dar pustii. Nimeni nu a mai intrat în ele deja de câțiva ani. „Stăpânii mor, iar copiii sunt departe și nu mai trec pe aici”, constată cu tristețe fosta profesoară. Ea spune că tinerii pleacă departe de părinți din cauza conducerii, care îi face să plece. „Îmi pare rău că populația nu înțelege și pleacă din țară. Ar trebui totuși să punem umăr la umăr și să o ridicăm pe a noastră, dar nu să muncim pentru alții”, adaugă Paulina Reșitco.

Dacă ar fi mai tânăr, ar pleca din sat și Nicolae Raileanu. Nu vrea să rămână în Sociteni, dar vârsta i-a cam închis toate porțile peste hotare. Rămâne doar cu dorul pentru copiii care s-au mutat în Germania și visul de a trăi într-o țară prosperă, unde totul să funcționeze corect. Nu vede un viitor pentru Moldova, pentru locul unde s-a născut, a crescut, a gustat din fericire, iar acum înghite din dezamăgire.

Enlarge

MG_1228
Maria lucrează de 11 ani vânzătoare la magazinul din centrul satului

Dezamăgirea lui se împletește cu sunetul toporului care despică lemne. Fire subțiri de fum ies din hogeaguri și oamenii stau ghemuiți lângă sobe. Câinii mai ies câteodată din cuști ca să-ți livreze o porție de lătrat, după care se ascund în căsuțe. Nu mai trec oamenii nici pe la magazine. Vânzătoarele se plictisesc și-i așteaptă ore în șir. Îi așteaptă și pe cei care i-au produse pe datorie, pentru că „altfel nu am avea cui să-i vindem. Astăzi, cam totul se cumpără pe datorie”, ne spune vânzătoarea Maria, o femeie cu părul până la umeri, blond, ușor ondulat. „În sat au rămas doar bătrânii și noi, cei care nu putem să mergem nicăieri”, oftează femeia și taie cele două kilograme de unt proaspăt în mai multe bucăți.

Satul Sociteni, r. Ialoveni, care are 1747 de locuitori și 470 de gospodării, prinde viață seara, când sătenii care lucrează la Chișinău revin acasă, trec pe la magazine, își iau copiii de la grădinițe, mai schimbă o vorbă cu vecinii și se grăbesc spre casă, ca să aprindă focul și să gătească mâncare.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *