Sunt Maia și am menstruație

Bună! Sunt Maia. Am 12 ani și o să vă povestesc cum am sângerat o zi întreagă la școală, fără să mi se permită să plec acasă. Așa îmi voi aminti de prima menstruație din viața mea.

***

M-am născut în România, unde am stat până la 10 ani. Îmi plăcea mult acolo, chiar dacă am schimbat multe școli. A fost o experiență interesantă, aveam mulți prieteni. La școală, fiecare copil era băgat în seamă și nu era unul mai sus ca altul.

Când am venit în Moldova, cel mai mare șoc l-am avut din cauza accentului. Cuvintele astea moldo-rusificate pe care nu le-nțelegeam. Câte amintiri am și cu astea… Mergeam la mama și-o întrebam ce înseamnă „m-o bătut tocul” sau „ni-o chicat țăpul”. Dar acum le vorbesc și eu. Aici, dacă încerci să vorbești nu ca toată lumea, ești considerat de nebun. Tata îmi spunea să-i învăț pe cei din jur, dar ei sunt prea mulți și toți te cred ciudată, n-ai cum.

Când ne-am mutat în Moldova, eu am vrut să merg la școală de arte. Îmi place să dansez, deși ceea ce-mi place mie e cam greu să găsesc la vreo școală de aici. În școlile moldovenești se fac dansuri sportive, iar mie-mi plac cele moderne, în special țigănescul.

Profesoara de dansuri de aici era rea cu mine, mă ura, îmi punea note mici. De exemplu, la ultimul examen pe care l-am dat, a zis că mi-a pus un șapte „de ochi frumoși”, dar nu știu de ce. Probabil a prins ură pe mine. Mă punea în pereche cu cei care chiar nu știu să danseze, probabil doar ca să-mi poată pune note joase. La început îmi părea interesantă și mai calmă, dar cu timpul s-a transformat într-o bestie. Chiar nu știu ce i-am făcut. Oricum nu eram singura cu care se comporta așa. Erau unii pe care chiar îi bătea.

***

„A fost o dată, în clasa a V-a, o lecție dedicată discuțiilor despre menstruație. Toate fetele din școală, din a V-a până a IX-a, au fost adunate într-un cabinet, câte 4-5 în bancă. Au desenat ovare, chestii ciudate, buline. Să știți c-am înțeles „tot”. Ne-au dat și niște absorbante. Ne-au arătat cum îmbibă absorbantul ăla cerneala, dar nu ne-au povestit de murdărie (n.red. Se referă la petele de sânge). Despre relații sexuale cu noi s-a discutat doar o dată. Diriginta ne-a povestit cum o fostă elevă de-a ei a rămas însărcinată în clasa a VII-a.” – Maia

***

Din primul meu an de viață am avut mici probleme ginecologice. Mi-a fost prescris un tratament cu antibiotice, însă fără asocierea unui antimicotic. De la mama am aflat ce consecințe au urmat. Ea spune că, pe atunci, în România, nici nu exista ginecologie infantilă. De atunci merg împreună cu mămica la control medical de rutină. Mai am și o mică dereglare hormonală.

***

Era dimineața, vineri, 17 februarie.  Mi se începuse ciclul miercuri, dar așa, doar mi s-au murdărit un pic chiloții. Joi a continuat la fel. Vineri, însă, a fost foarte abundent. M-am pornit la școală pregătită, mi-am luat trei absorbante, pe care le-am folosit în primele trei lecții. În acea zi de vineri, aveam șapte lecții. Am mai împrumutat și de la câteva fete.

Mă durea burta, capul. Totul se învârtea în jurul meu. În școală era gălăgie. Nu mai știam ce să fac. Se observa că mă simt rău, de aia diriginta mi-a zis să merg la medic, să-mi dea vreo pastilă. Mi-au dat o No-Spa, cred. Dar a fost inutilă. Învoire nu au vrut să-mi dea, la punctul medical. A zis că apoi va avea certuri cu profa de dansuri. Probabil prea mulți nu vor să frecventeze orele ei.

Lecția de dans era a cincea și a șasea. M-am gândit că poate ar fi bine să plec acasă, dacă tot nu pot să dansez. Am mers la dirigintă, i-am zis că vreau să vorbesc cu mama. Pe atunci nu aveam voie cu telefoanele la școală. În fiecare dimineața, diriginta ne colecta telefoanele mobile într-o cutie și ni le returna la final de zi. Deci m-am dus să-i cer telefonul, ca să o rog pe mama să vorbească cu diriginta să mă lase acasă. Nu mai știu exact dacă i-am zis ce mi se întâmpla chiar atunci, eu cred că ea știa, pentru că fetele deja vorbeau prin clasă despre mine. Sau poate că i-am zis, altfel nu era să mă lase să o sun pe mama.

–  Doamnă, te rog să-i dai voie Maiei să plece acasă. I-a venit ciclul, nu mai are absorbante, nu mai are nimic, îi explica mama.

Doamnă, de-ați ști câte fete sunt aici în fața mea! Șase fete sunt aici!, spuse diriginta.

– Pe mine nu mă interesează, ci doar copilul meu. Nu vreau să mă cert sau să supăr pe cineva. Dar te rog frumos, să-i dai voie acasă! accentuă mama.

După ce au discutat, am mers împreună la profa de dansuri, ca să-mi permită să plec. „Dar de ce nu te duci la farmacie să-ți cumperi pastile? Sau mai bine du-te până acasă, schimbă-ți hainele și întoarce-te înapoi!”, mi-a zis ea. Atunci nu mai știam ce să-i spun. I-am zis doar că nu am bani de farmacie.

Dacă reveneam de acasă, ea era să mă pună să dansez, să fac toate mișcările, etc. Dar eu nu mă puteam mișca, mergeam ca rața. Iar să rămân acasă nu era o opțiune. Nu era de bine să nu revin la școală. Ea pocnește pe cei care nu o ascultă. M-a strâns și pe mine de vreo câteva ori de mâini, dar așa cum îi pocnea pe băieți – nu am pățit-o.

Apoi și-a mai amintit că eu merg des pe la concursuri de dansuri și de canto și, din cauza asta, se mai întâmplă să lipsesc.

Apoi de ce să-ți dau voie acasă, dacă tu nici la adăugător nu vii?, a schimbat macazul profesoara de dansuri.

Da? E adevărat, Maia? Tu iar nu frecventezi adăugătoarele? Stai acolo pe scaun!, s-a implicat și diriginta.

***

Deci am rămas. Nu-mi doream să fiu pedepsită ca alți colegi de-ai mei care au mai plecat acasă fără voie. Am mai stat trei ore la școală, așa, în sânge.

Sala de dansuri e mare, iar în fața ei este un scaun lung și jos, pe care stau cei care nu pot face sport. Numai eu știu cum m-am așezat, încercând să nu murdăresc scaunul de sânge și nici să nu se vadă cât sunt de pătată eu. (Am aflat mai târziu că a verificat diriginta dacă am lăsat urme de sânge pe scaun și era curat.) Am mai împrumutat absorbante și m-am descurcat până la urmă. Două ore de dans, am stat nemișcată. Era ca un fluviu.

La ora următoare, cea de geografie, trebuia să merg în altă clasă. Atunci am mai schimbat un absorbant. Abia apoi am plecat.

Părinții erau deja acasă.

***

RODICA, MAMA MAIEI:

„Noi am venit acasă cu un sfert de oră înaintea ei, pe la 14.30. În momentul ăla, discutam cu soțul ce să facem. Să mergem la școală? Uite câte ore au trecut de când am vorbit cu diriginta! Eu am simțit-o după voce că Maia nu se simțea bine!

Când am văzut-o în ușă… Abia putea păși pragul de patru centimetri. Știu ce înălțime are, căci eu l-am cumpărat. Ea nu putea să ridice piciorul! Mergea ca un urs! Murdară până la genunchi, chiar dacă în pantaloni negri.

Am mers direct în cadă. La bideu nu ne descurcam. Toată seara aia, Maia a stat în pat ghemuită. Nu sunt adepta pastilelor de niciun fel, dar atunci cred că i-am dat ceva.

În seara aia de vineri, am și scris pe Facebook despre asta. A doua zi, mă trezesc cu un mesaj de la doamna dirigintă: „Vă mulțumesc frumos, doamna Rodica. Chiar nu știu cu ce am greșit. N-am închis un ochi toată noaptea”. I-am mulțumit și eu frumos pentru cum și-a bătut joc de copilul meu, iar luni am mers la școală. Am depus o plângere, la directoare.

Marți, copilul pleacă la școală. În scurt timp, mă sună cu o voce speriată: „Mama, vin părinții la școală!”. Atunci am sunat la directoare să aflu ce se întâmplă, însă mi-a răspuns secretara, care m-a acuzat că din cauza noastră pleacă cadre didactice. În momentul acela, o directoare adjunctă a reținut-o pe Maia și a pus-o să povestească în scris tot ce s-a întâmplat cu ea în ziua de vineri. Și asta fără acordul meu, fără dirigintă, fără nimeni! Tot atunci, se adunaseră și părinții, susținătorii profesoarei de dansuri și ai dirigintei. Plângerea mea și ce a scris Maia a fost apoi comparate de profesori, părinți și directoare, deși nu era deloc informație publică.

În ziua aia, am mers după ea la școală. Ea a urcat în mașină plângând, de rușine, de frică. Trebuia s-o vezi cum a ieșit din școală buhăind, cum se spune aici.

Atunci i-am zis soțului – „Până aici a fost cu liceul! Eu merg mai departe!”. Am fost la un psiholog sugerat de cineva, care ne-a dezamăgit enorm. Ne-a zis că Maia are „toate resursele pentru a trece peste asta” și ne-a sugerat să lăsăm totul baltă. Apoi am fost la Avocatul Copilului. De acolo totul s-a întâmplat repede și prostește. Am avut o împăcare parcă jucată. Era grefiera, directoarea, diriginta, adjuncta, psihologa, eu, soțul și avocata. Și eu le-am întrebat ce-ar fi făcut ele în locul meu? Niciuna nu a știut să răspundă. După mai multe discuții, ne-am cuprins și ne-am pupat și am plâns toată lumea.”

***

Fragment din jurnalul personal al Maiei, scris în primele zile de menstruație

Cam două săptămâni, după ce mi s-a întâmplat asta, nu a prea vorbit nimeni din colegi cu mine. Nu-mi răspundea nimeni când mă salutam. S-au mai liniștit când mama a încetat să vină la școală. Ei nu știau că ea merge mai sus. Totuși, tot pe atunci mama a insistat să fim lăsați cu telefoanele la școală și colegii mi-au acordat câțiva lauri pentru asta. Aici a încetat războiul rece. Eram eroină! „E, Maia, ce ne făceam fără tine!” De atunci se comportau de parcă nimic nu a fost…

Anul acesta de studii a început cu două noutăți, diriginta și profesoara de dansuri au plecat. Cineva le va înlocui. Am cunoscut-o pe noua dirigintă. A zis că nu avem voie cu telefoanele la școală…

P.S. Numele eroilor au fost modificate pentru a-i proteja de un nou val de critici, iar denumirea instituției de învățământ omisă. Credem că această situație s-a întâmplat și se poate întâmpla în orice instituție de învățământ din Republica Moldova.

P.P.S. De menționat că prima care a reflectat acest caz este bloggera Diana Guja, care mi-a făcut legătură cu familie Maiei. 

Lucrez în jurnalism din 2012 și am învățat meseria din practică, pe teren. Am preluat Moldova.org în calitate de manageră în 2016 și de atunci am reușit nu doar să creștem echipa, ci și să transformăm radical forma și menirea redacției. Mă mândresc cu o echipă feministă, care ține pasul cu trendurile internaționale, practicând jurnalismul constructiv și de soluții. Depun efort pentru ca Moldova.org să se asocieze și colaboreze cu organizații de la noi și internaționale, care împărtășesc aceleași valori. Asta pentru că noi facem mai mult decât jurnalism, noi construim o comunitate.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.