Republica Moldova este plină de cârpituri. Drumurile sunt peticite. Țevile și casele sunt știrbite, iar cele mai rufoase și ponosite sunt inimile oamenilor și vieților lor grele, pline de lipsuri.

Când am ajuns în satul Micăuți, r. Strășeni, era o dimineață cu vânt puternic și soare ascuns după nori. Apa țâșnea dintr-o țeavă spartă și șiroia de-a lungul străzii centrale.

„Așa-i Moldova, cârpită toată”

Încă o zi începe cu o defecțiune la sistemul de aprovizionare cu apă. Localnicii ies din curțile sale și dau nervos din cap. Tinerii sar peste băltoace, iar bătrânii pășesc încet prin apă. Un bărbat cu obrajii nerași de două zile, părul cărunt și așezat în mașina lui micuță, plină vârf cu legume, urmărește trecătorii nemulțumiți. „Nici nu mai ținem cont a câta oară se sparge în această lună câte ceva”, oftează Ana Țurcan, o femeie trecută de a doua tinerețe, subțire, care trage vioaie un cărucior după ea. Nu are cum să ocolească băltoacele. Pășește prin ele și se apropie de vânzătorul ambulant – Dumitru Dabija.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/276058893036283/?__xts__[0]=68.ARAJxHBYFHNY6MpdZWUoHiwo4u1tf7n_kfl0e3c8O5MYB-ZvRXdxFB9Ei98kTKi9CEsBbrOQr2ne_Svi3nM5SR493Xgfei8_1sTiIkLD9julpA2iqkUh74N6xIuj0o21ZTjrauWaeYl7BxKCqrChgDJepapyj6-xH_ubINMoqUMRxaf6Cavh&__tn__=-R

Toți îl știu pe nea Dumitru și Zaporojets-ul lui roșu. Automobilul este mic, încăpător ca sacul lui Moș Crăciun, glumesc sătenii. Vânzătorul își întâlnește cumpărătorii cu un zâmbet larg și le întinde câte o pungă. Nu se ridică, pentru că nu poate. Deja de 30 de ani nu mai stă în picioare și nu mai pășește pe stradă. Un accident i-a paralizat jumătate de corp și de atunci nu mai poate face niciun pas. Dar a învățat să se miște cu viteza de 60 de km pe oră, cu „Lenuța” – mașina pe care o are deja de 19 ani și care este dotată cu tot de ce are nevoie o persoană cu dizabilități locomotorii. „O alint Lenuța. Așa o cheamă și pe soția mea. Mașina este bătrânică și are nevoie tot mai des de reparație, dar ne mișcăm încetișor”, ne spune bărbatul.

Ana Țurcan îi întinde banii pentru sacul de cartofi pe care l-a cățărat pe cărucior. Se îndreaptă spre casă, pășind iarăși prin apa care curge la vale. „Să fi fost într-o țară dezvoltată, europeană, țeava asta demult ar fi fost schimbată. Vin, repară o bucată de țeavă și se sparge din altă parte. Este ca o haină veche care se rupe, o cârpești, dar ea se rupe în altă parte”, se indignează femeia. „Așa-i Moldova, cârpită toată”, spune cu tristețe Dumitru, sprijinindu-se de volanul mașinii.

„Case ca niște mănăstiri”

Drum asfaltat găsești doar în centrul satului. Restul ulicioarelor sunt scăldate în noroi sau iarbă deasă. De-a lungul lor, stau înșirate mormane de porumb și oameni pe scaune mici. Cu Ilinca în brațe, Eudochia Cochin se îndreaptă spre casă. S-a mai plâns vecinei de peste drum, iar acum merge acasă, să gătească ceva bun până vine soțul de la lucru. „În sat nu ai unde te angaja oficial, așa că lucrează acolo unde-l cheamă, la construcții”, ne spune tânăra. Potrivit ei, în sat nu mai găsești nicio fabrică. S-au închis toate, iar ceea ce a rămas a fost distrus sau furat. În sat este greu să găsești și un medic pediatru, constată cu tristețe Eudochia. „Pediatru nu avem, iar când mergem cu copilul la medicul de familie, nu ne spune mare lucru”.

Aceeași uliță îngustă a reușit să adune foarte multe nemulțumiri: lipsa locurilor de muncă, tinerii plecați, salariile și pensiile mici, precum și lipsa infrastructurii.

Frunzele uscate ale porumbului fâșie surd. Colindați de sunet, sărim niște valuri de noroi uscat și o găsim pe Tudora Butucel. „Nu, nu trec mai repede vama Tudora”, glumește bătrâna, așezată pe un scăunel dreptunghiular. Își lasă în poală porumbul curățat și caută cu privirea cârja sprijinită de poartă. Este prea departe, dar o lasă acolo, ca mai apoi să nu o caute prin porumbul curățat. Are mult de lucru în această dimineață, până vor veni de la școală cei trei nepoți de care îngrijește, cât feciorul face bani peste hotare. „Am auzit cum deputații se plângeau de salariile lor mici. Cică le este tare greu să trăiască o lună întreagă cu 7000 de lei, care le rămân după ce plătesc facturile și benzina pentru automobil. Unde s-a mai văzut așa ceva? Hai, că le dau eu pensia mea de 1300 și ei să-mi dea pe-a lor, să vedem cum ne vom descurca…”, se revoltă bătrâna, aruncând porumbul curățat în căldarea de lângă picioare. Privește spre casa distrusă, de peste drum, în care nu a mai locuit nimeni de câteva decenii. Suspină adânc și-și coboară privirile. Nu înțelege cum demnitarii pot să-și construiască locuințe atât de mari, ca niște „mănăstiri”, în timp ce unii oameni nu au bani nici măcar pentru o pâine. „Strigă ei: Cine-i hoțul? Dar anume ei sunt cei care au furat miliardul”, spune bătrâna. Ea își amintește cu nostalgie de timpurile când țara era condusă de Mircea Snegur. „Cârnațul cel mai bun îl mâncam. Cu 3 lei 50 de bani îți puteai cumpăra un șold. Carne afumată mâncai toată luna și te săturai, dar acum…”, suspină Tudora Butucel.

„Munca nu se mai termină”

Zaharia Buzu, fost profesor de fizică și chimie, și-a scos la plimbare cele 23 de capre. „Acestea-s fetișcancele mele, cu care-mi mai ocup timpul, după ce am ieșit la pensie”, spune el zâmbind. A fost profesor timp de 40 de ani. Probabil, ar fi lucrat și acum, dacă n-ar fi acea operație la ochiul stâng, cu care nu mai vede deloc. El se bucură că își poate vedea copii și nepoții, majoritatea fiind plecați departe de casă. „Vorbesc cu ei pe Skype și-mi povestesc tot ce fac pe acolo. Acum m-am mai împăcat cu faptul că fiicele sunt departe, dar când au plecat toți pentru prima dată, am avut accident vascular cerebral”, ne povestește bărbatul de 70 de ani, care spune că este cam emotiv și plânge când vede că pe cineva îl doare. „Așa eram în tinerețe și mă gândeam că-mi va trece, dar să știți că s-a agravat”, spune Zaharia Buzu, râzând senin.

Se bucură că, în urmă cu trei ani, feciorul a revenit acasă și acum îl ajută cum poate, doar ca băiatul să-și dezvolte afacerea și să nu mai fie nevoit să plece de acasă.

„Aici munca nu se mai termină”, ne spune Aureliu, feciorul profesorului de fizică și chimie. Timp de 12 ani, a lucrat în Sankt Petersburg, după care a revenit acasă. În fiecare zi face naveta Micăuți-Chișinău. Vinde murături la Piața Centrală din Capitală. „Piața ne dă câte o zi liberă pe săptămână – lunea. În rest, stăm acolo pe soare, ploaie sau vânt”, spune Aureliu Buzu, în timp ce pregătește buteliile de plastic pentru varza care va fi pusă la murat.

Buteliile sunt spălate cu furtunul, apa se prelinge prin interiorul lor albastru, vântul șuieră printre copaci, iar la intrare în sat – un tractor dă la o parte pământul de pe țeava spartă. În jur este mult noroi, muncitori și trecători. În acea zi au fost înregistrate zeci de plângeri, privind apa care curge prin sat, dar astfel de cazuri se vor repeta, spun muncitorii, până se vor găsi bani ca să fie schimbat întregul sistem.