La 14 ani a devenit cioban cu acte în regulă. Dar totul a început mult mai devreme. „Aveam 7 ani și deja câștigam vara câte 90 de ruble de la trei ciobani bătrâni pe care îi ajutam. Iar din acești bani mama îmi cumpăra tot ce-mi trebuia pentru școală. Tare mândru mai eram”, spune Vitalie cu un accent pronunțat românesc, printre care se mai strecoară câteva cuvinte rusești. Așa vorbesc toți locuitorii acestui sat românesc, înconjurat de localități găgăuze. „Eiii, nu ne certăm noi cu ceilalți, ce avem de împărțit?”, zâmbește bărbatul, sprijinindu-se în ciomagul care-i ajunge până la bărbie.

Ciobanul calcă prin iarba scurtă, de un verde aprins, care este mâncată cu poftă de cele 300 de oi și capre pe care le plimbă zilnic pe același drum. Așa e în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare an... „Ciobănitul este cea mai leneșă profesie pe care o poți inventa”, constată bărbatul cu fața arsă de soare și uscată de vânt. „Mergi încet, nu te grăbești nicăieri. Dacă plouă te dai la dos. Dacă e soare te ascunzi la umbră sau te întinzi pe iarbă”, descrie el. Singurul lucru care i se pare mai complicat este în timpul iernii, când animalele fată și trebuie să se trezească și să meargă să le vadă peste fiecare oră, chiar și în timpul nopții.

Ajunge la un drum larg, acoperit cu piatră albă și urmărește încruntat camionul. Este atent ca animalele să nu stea în drum. Câteva capre se desprind de turmă și se îndreaptă spre niște arbuști plini cu frunze. „Țigan!”, strigă Vitalie și un dulău de două culori face un cerc larg în jurul „evadaților”, care se grăbesc să revină în rândurile turmei.

Vitalie nu are pe nimeni. Părinții nu mai sunt, copii nu a avut și nici soție nu mai are. S-a despărțit de ea în urmă cu câțiva ani, pentru că nu era fidelă, spune el. „Eu lucram în satele vecine și lipseam de acasă, dar ea… Am auzit câte ceva de la oameni. Am întrebat-o, iar ea a tăcut și ne-am despărțit. Nu-mi place să mă cert. E alegerea fiecărui om ce vrea să facă și cum să-și trăiască viața”, mărturisește el, marcând cu toiagul niște linii în pământul moale. Schițează un zâmbet obosit unui gând și pornește mai departe, strigându-le din când în când caprelor: „Satanelor! Afurisitelor!”. „Dar cum altfel? Dacă mănâncă orice copac le iese în cale, din cauza lor nici nu pot să merg până la pădure”, oftează Vitalie, ciufulindu-i blănița lungă a dulăului care-și ciulește urechile de fiecare dată când îi aude vocea.

Zilnic, Vitalie bătătorește aceleași drumuri, trece prin aceleași ruine de la fostele ferme de oi și de porci, și se oprește mereu la o distanță de 20m de pădurea tânără și deasă. Așa le plimbă în fiecare zi, de două ori: dimineața până la 12:00 și după masă până la 18:00.

Proprietarul stânei de oi, zice Vitalie, voia să-i cumpere un telefon „de acela, cu degete și cu Internet”, ca să nu se plictisească în timp ce oile și caprele pasc și să mai citească niște știri, să asculte muzică sau să privească vreun film. „Dar eu nu vreau. Îmi ajunge și acesta cu butoane, iar știrile le privesc seara sau la 12:00 cât mănânc sau mulg animalele”, spune el.

Vitalie este un om deschis, pe alocuri filozofic. Zâmbește cald la toate lucrurile care i se petrec în viață. Își asumă cu răspundere munca pe care o face. El nu are zile de odihnă sau concedii. La stână lucrează, mănâncă și doarme. „Unde să vreau să mă duc, dacă aici este casa mea?”, se întreabă nedumerit ciobanul.