Nu ai cum să nu o vezi cum stă mândră, înaltă și frumoasă exact în centrul satului. E cea mai arătoasă dintre toate. Casa de Cultură din Hîrbovăț, Anenii Noi încă mai vrea să-ți amintească că nu demult am făcut parte dintr-un imperiu comunist.

Dar tot URSS i-a jucat festa. La destrămarea Uniunii, Casa de Cultură a ajuns să fie împărțită la peste 1500 de oameni. „Cultura aparține oamenilor" probabil s-au gândit atunci cei care au luat această decizie. Dar, se pare că astăzi, de această clădire are nevoie doar Tudor Ciubotariu sau Fiodor Ivanîci, așa cum îi spun discipolii săi.

De 38 de ani, Fiodor Ivanîci e cel care vede cu ochii lui cum Casa de Cultură degradează. Anul acesta se mută cu elevii și instrumentele muzicale în centrul de cultură multifuncțional amplasat într-un capăt al satului. Și-ar dori să fie renovată Casa de Cultură, unde mereu se organizau concerte, dar e conștient că va dura prea mult până va fi găsită o soluție. Primăria, cea interesată să restaureze instituția, trebuie să-i găsească pe cei peste 1500 de proprietari și să cumpere clădirea de la ei.

Dar, până se mută în noua casă, dirijorul orchestrei de fanfare din sat îi învață pe cei mici să cânte la „trughi" și pe cei mai mari „să-i țină în formă". Pandemia le-a stricat planurile: nu au făcut concert nici de hramul satului, nu au putut merge în România la un festival important și nici nu au prea putut să se întâlnească în întreaga componență.

Ușile centrale ale Casei de Cultură sunt roase și zăvorâte. În colțul din stânga se deschide o ușă mai mică, care abia se ține în balamale. În clădirea cu pereții jerpeliți și fisurați răsună un sunet întrerupt și forțat. Intrarea de la primul etaj este blocată cu câteva scânduri, iar un bec fâlfâie slab, intimidat de lumina zilei care pătrunde cu greu prin geamul spart. Pe holul de la etajul doi încearcă să cânte la tubă Andrian.

E un băiat de 8 ani, slab, îmbrăcat într-un hanorac gros, pantaloni la dungă și pantofi lustruiți, fără pic de noroi, deși afară plouă puternic. În față, pe un stativ, stă caietul cu notele muzicale pe care încearcă să le reproducă suflând în tubă tot oxigenul din plămâni. Inspiră adânc și suflă din nou, până fața i se înroșește, iar pistruii împrăștiați pe obraji i se accentuează. „Acesta e trombon, dar eu veau la trubă", explică Andrian înghițind câte o literă. „După ce știu cântecele, îmi dă trubă (n. red.: trompetă)", adaugă el.

Andrian s-a înscris la orchestra de fanfară în urmă cu o lună. „O venit Fiodor Ivanîci a școală și a zis: veniți! Și eu am venit și m-am înscris", povestește băiatul, fără să-și dezlipească privirea de la caietul cu note. Aceasta este a opta lecție pe care o face și tot mai uită că profesorul l-a atenționat să forțeze burta, nu plămânii. Andrian povestește că a intrat pentru prima dată în Casa de Cultură abia atunci când s-a înscris la fanfară. Și i-a plăcut mult, pentru că e mare. „Lelea mea tot a învățat aici să cânte la fluier și un bade de-al meu a cântat `la trubă și eu vreau să pot. M-am scris să știu cântece", recunoaște Andrian, zâmbind pe furiș. Apoi afișează o față serioasă și continuă să sufle în instrument, fără a-i observa pe cei care trec prin hol. Andrian face parte dintre cei aproximativ 45 de copii care vin la muzică.

În capătul culoarului mai este încă un coridor scurt după care o cameră, apoi încă una mai mică. Pe pereți sunt lipite cofraje de ouă, iar în unele locuri - priponite niște instrumente muzicale. Dintr-un colț strălucește o tubă. E aurie și se face remarcată printre celelalte instrumente, care sunt ascunse în husele lor negre.

Iliușa, Ștefan și Nikita stau în fața lui Fiodor Ivanîci. Sunt ochi și urechi. „Taaaaaa-taaaaaa-taaaaaa-taaaaaa" dă indicații profesorul. Cei mici abia învață alfabetul muzical și ritmul. Toți bat ușor din picior și suflă cu toată puterea în instrumente. „Tare greu până învăț notele cu dânșii. Primele sunete tucma te taie prin urechi, nu nimeresc notele…" explică amuzat dirijorul. Și-ar fi dorit să auzim cum cântă cei mari care deja sunt pregătiți, dar e marți - ziua celor mici.

Fiodor Ivanîci înțelege de ce toată lumea alege trompeta și mai puțini vor să cânte la bas. „Pentru că trompeta poate cânta solo la nunți".

De când cu pandemia, nici nunți și sărbători nu se mai fac. Dar fac repetiții. Dirijorul continuă să țină bagheta și să o miște sus-jos, dreapta-stânga și cântând tare „taaa-taaaa-taaaa-taaaa". Cu toții abia așteaptă să revină la concertele pe care le aveau fie în sat, fie la festivaluri sau la diferite competiții.

Dirijorul se întreabă retoric cum reușește să-i țină pe copii în orchestră, întrucât nu primesc nicio remunerare așa cum primea el când era adolescent pentru трудодень (trad: ziua de lucru). „Acum, la copii nimeni nu le dă nicio copeică… La sfârșit de an organizez excursii cu dânșii. Ba la Soroca, la Saharna la mănăstire, anul trecut am fost la Orhei, la caruselul cela la Anul Nou. Dacă mai participăm la concursuri și luăm locuri de frunte, mai câștigăm câte o mie-două de lei și le mai dau. Cu atât îi mai bucur", explică profesorul. Îi tremură vocea, iar ochii sunt emoționați. Povestește cu drag despre elevii lui. Împreună cu feciorul lui, Veaceslav Ivanîci, lucrează zilnic de luni până sâmbătă, dar se întâmplă și duminica să fie în fața pupitrelor pentru a repeta cu cei mici.

De la trompeta lui Iliușa sare firul de elastic legat de un buton. Băiatul suflă, iar sunetul instrumentului o ia razna și nu cântă într-un ton cu celelalte instrumente. Fiodor Ivanîci se apropie de Iliușa, se uită la instrument și înțelege că în acel moment nu poate face nimic. Revine în fața tablei ca să continue să fluture din baghetă în ritmul „taaaa-taaaaaa-taaaaaa-taaaaaa". „Nu pot să-i dau acum trompeta de 8-9 mii de lei, pentru că e începător și încă nu știe cum să se comporte cu instrumentul. Poate să o scape jos, să o îndoaie...", spune profesorul.

După ce lecția se încheie, Feodor Ivanîci își îndoaie spatele, lasă creta și bagheta pe pupitrul din fața lui. Iliușa, Nikita și Ștefan pun instrumentele în husă, deschid larg ușa și aleargă prin culoarul mic și înfundat în beznă. Își iau hainele groase și se grăbesc afară, iar profesorul le strigă să se îmbrace bine, să nu răcească. Bărbatul lat în spate, cu barba proaspăt rasă în fiecare dimineață și părul tuns scurt prin care își mai fac drum câteva fire gri, a rămas să-și ia lucrurile și să închidă ușile. Joi are lecții cu cei mai mari.

De-i frig, de-i pandemie, de mucegăiesc pereții, dintr-o încăpere tapetată cu cartoane din Hîrbovăț vor răsuna trughile fanfarei lui Fiodor Ivanîci.

Text de Georgeta Carasiucenco și Tatiana Beghiu
Fotografii de Tatiana Beghiu
Editare de Anastasia Condruc