Moldova îmbătrânește. Numărul persoanelor în vârstă crește simțitor. Fiecare a treia persoană din țară are peste 60 de ani, iar aproape 15 la sută din populația țării sunt persoane care au depășit vârsta de 80 ani. Mai mult decât atât, pensiile unora nu sunt suficiente nici măcar să acopere minimul de existență, constată Biroul Național de Statistică.

Omul, chipiul și satul

În satul Selemet, r. Cimișlia, găsim mulți bătrâni și foarte puțini tineri. Vedem bătrâni la intrare în magazin, pe biciclete, colindând ulicioarele sau lucrând prin gospodării. Bătrâni sunt peste tot – nostalgici după timpurile când satul era plin de tineri entuziasmați, poate pe alocuri naivi și încrezuți în puterea lor de a dezvolta satul și țara. „Aici de lucru nu-i și tinerii pleacă”, ne spune Mihail Jalbă, așezându-se pe un scăunel de lângă ușa casei. Este uscățiv și poartă câteva straturi de haine groase. Nu mai poate sta prea mult timp în picioare. Strânge buruianul din grădină, iar după fiecare 20 de minute se așează. Piciorul drept, care este mai scurt cu 20 cm după un accident, îi dă bătăi de cap și-i cronometrează cu precizie fiecare pas.

Își ridică chipiul, ciufulește părul ușor cărunt și îl potrivește din nou pe cap. „Satul prinde culoare și viață, datorită tinerilor. Când revin acasă, parcă-i mai vesel. Apoi mai construiesc o casă, mai repară un gard și se schimbă satul. Este la fel ca atunci când omul își pune un chipiu nou pe cap și parcă este alt om”, opinează bărbatul. El a venit în satul Selemet în urmă cu 18 ani. Bărbatul are o privire tristă și parcă suspendată în trecut, pentru că, spune el, nu prea vede un viitor frumos, atâta timp cât deputații vor continua „să facă show în Parlament sau în fruntea țării, dar să nu-și amintească deloc despre misiunea lor de a sluji poporului”.

Tinerii revin și pleacă

Aparatul de radio răsună din mijlocul unei curți largi. Valentina Zgurdiș, o femeie cu părul de culoarea prunelor coapte și îmbrăcată într-un maiou alb, întinde pe sfoară rufele. Are doar o oră liberă, după care va merge iarăși să ajute la strânsul roadelor de pe pământurile unui lider din sat. Femeia se grăbește să dea volumul radioului mai tare, în timp ce gâștele sătule se plimbă legănat prin curte. „Aici doar îi auzi, dar la televizor ni-i și arată. Acum, însă, nu avem timp de televizor, doar iarna”, spune femeia și ascultă atentă știrile.

Zece ani a trăit, a lucrat și a întemeiat o familie în Ucraina. A revenit acasă când ceva nu a mai mers, iar în sat lucrează ca zilieră. „Dacă facem economii, banii pe care-i câștigăm vara și toamna, pot să ne ajungă două luni din iarnă, dar după asta e tare greu”, recunoaște femeia trecută de 55 de ani, care are trei copii. „Doi au deja familiile lor, iar cel mai mic este în clasa a opta. Mai are un an să se gândească ce vrea să devină, dar nu mă voi uimi dacă va vrea să plece de aici, pentru că nu ai cum câștiga un ban mai bun”, ne spune femeia, deconectând radioul.

Deși satul a prins culoare datorită granturilor europene și are un aspect îngrijit, totuși, el nu a învățat să-și țină copiii acasă. „Tinerii vin, își construiesc o casă, stau unu sau doi ani și apoi pleacă, pentru că altfel se împotmolesc în datorii”, susține Aliona Carpenco. Această istorie trasă la indigo o trăiește ea și toți ceilalți tineri care revin în sat, vor să trăiască bine aici, dar nu reușesc.

A plecat peste hotare ca să câștige un ban. După aceea a revenit în sat, a cumpărat o casă și a născut un copil. „Am hotărât să ne oprim pe loc, în sat, dar după trei ani, înțelegem că salariile nu ne ajung decât pentru a supraviețui, iar acum mai așteptăm și pe al doilea copilaș… Soțul a constatat că va trebui să plece iarăși”, oftează tânăra.

Ceaiul cu crenguțe de gutui

Mergem pe ulicioarele care urcă și coboară abrupt. Este ora 13 și copiii mai sunt la școală sau la grădiniță, iar satul este tăcut și amorțit. Vântul vuiește printre casele părăsite și geamurile sparte. Câinii stau tolăniți lângă porți și nu mai reacționează la oamenii care ocolesc găurile create de roțile mașinilor scăldate în noroi. „Așa este satul nostru, mai înșirat, parcă și mai tăcut”, ne spune o femeie, antrenată într-o discuție cu vecinul de peste drum. Vorbesc despre beneficiile ceaiului natural făcut din măcieș, cimbrișor, mentă, zmeură și „să nu uităm de crenguțele de gutui, care fac ceaiul absolut delicios”.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/271534383493298/?__xts__[0]=68.ARB2-rk1gCbCcCRuHWtvxx_ji7641T8MVUREiTD1kPr-H4-9DwmxarzEKqdaRZ6y_ZeUvpgHej5R9ocec3kkS031MAL1FlMBSByKQ4UlhFF9gw4tMftzu0XqdIa-C-DGKZj8DPM5bfNR9OnbQaRtO88enSRS15cpdKoqUiJcPuLMkNSaDyCE&__tn__=-R

Urcăm un deal, cotim la stânga, apoi la dreapta și găsim o casă de un albastru intens, cu poarta verde și cu doi dovleci mari, rotunzi, în mijlocul grădinii îngrijite. „Aceasta-i casa Agafiei, una dintre cele mai bătrâne sătence de ale noastre”, ne spune Irina Postică, care vine din centrul satului. Voia să plătească facturile, dar era închis oficiul poștal. Toți erau la pauza de masă și nici afară nu este chiar atât de frig cum și-a imaginat. Are să se ducă mai târziu sau poate deja mâine, sau poimâine, ne spune femeia și o strigă pe Agafia. Din casă iese cu pași mici, dar grăbiți o femeie înfofolită în mai multe pulovere, cu o batistă pe cap și sprijinindu-se de o cârjă.

„Nu am știut de năpasta care mă aștepta”

Agafia Gajea are 90 de ani, fără câteva zile. Necazurile și suferințele nu au reușit să-i șteargă zâmbetul de pe față. Aproape tot timpul este singură, dar s-a obișnuit și cu asta, spune femeia. „Cu totul te obișnuiești, mai puțin cu moartea copilului, dar încerci să treci și peste asta”, oftează ea.

A trecut cu fruntea ridicată prin viață. Atunci când un atac de cord i-a dat la pământ soțul, tânăra Agafia cu doi copii a învățat să trăiască și să se descurce singură. „Nu am știut de năpasta care mă aștepta”, suspină femeia și-și șterge lacrimile. A lucrat 40 de ani la colhoz, deja venise timpul să se pensioneze. Au mai rămas vreo două zile până la ziua ei de naștere, iar feciorii îi spuneau să gătească ceva bun pentru masa de sărbătoare. „Dar eu nu voiam să fac nimic. Îi ziceam unui fecior, hai mai bine vinul să-l pun la nunta ta, dar el tot insista”. O noapte întreagă a gătit mâncare pentru oaspeți și tot în noaptea ceea a aflat că i-a murit copilul. „Și s-o mântuit emininul meu”, adaugă femeia, stăpânindu-și disperarea. Nu înțelege cum un atac de cord a putut să-i fure două persoane atât de dragi. „Doamne ferește, Doamne ferește, câtă scârbă am tras eu. Cât feciorul stătea pe laiță, tot ce am pregătit pentru ziua mea de naștere puneam la masa pentru mort. Afară era masa și puneam emininul meu”, suspină femeia și-și pironește privirea pe o fotografie alb-negru de pe masa din colț.

Alinarea și-a găsit-o în cântec. De la 12 ani a cântat în corul bisericesc și tot acolo a mers atunci când simțea că se sufocă de durere. „Eh, năcazuri, dar ce să faci? Cât ai zile trebuie să trăiești”, adaugă bătrâna și să grăbește să dea draperia la o parte ca razele reci ale soarelui tomnatic să pătrundă în încăperea scăldată în întuneric. Nici măcar becul gol de pe tavan nu reușește să lumineze suficient încăperea micuță, aranjată și îmbrăcată cu mai multe covoare. „Lucrez și acum tare mult, de-mi ies ochii, dar ce să faci, dacă nu are cine o face în locul tău și apoi pensia este mică. Dacă vrei să iei un om să te ajute la lucru, îți cere 200-250 de lei, dar de unde să-i dai?”, se întreabă mătușa Agafia, sprijinindu-se de casa care are aproape șase decenii. „Este frumoasă casa, dar se răschește câte puțin și ți-i jale să o lași. După casă o să vedeți că se ține în propele”, ne spune bătrâna.

Satul Selemet este la fel – frumos, colorat și pe alocuri dezvoltat, dar plin de bătrâni singuratici și gol de tineri.