S-a trezit dis-de-dimineață. A îmbrăcat paltonul gros, și-a trecut repede pieptenele prin păr. A tras cu ochiul la oglindă și a ieșit din casă. Cu pași grăbiți pășește spre primărie. Ignoră frigul umed care se strecoară pe sub haine. Salută localnicii care îi ies în cale, iar aerul rece îi amorțește mâinile și fața. Prin pâcla ce acoperă cerul apare un soare albicios și rece, iar Valentina, o femeie trecută de a doua tinerețe merge îngândurată. Școala a intrat în carantină, după ce la sfârșitul săptămânii s-au înregistrat câteva cazuri de COVID-19. „Îmi fac griji pentru copii. Dar ce va fi cu cei care merg la Centru? Să nu fie expuși…", îi spune în formă de salut Valentina primarei Rodica Rusu, care o liniștește că până lucrurile nu devin mai clare, Centrul, unde mai mulți copii pot beneficia de un prânz cald și activități extrașcolare, va fi închis.

Valentina Brezițcaia este asistentă socială de 12 ani. A lucrat în Tiraspol, iar după conflictul din '92 „am venit acasă, la mine în sat", spune ea. S-a angajat ca educatoare la grădiniță. Peste câțiva ani a văzut anunțul că se caută o asistentă socială. A aplicat și a fost angajată. De atunci este asistentă socială în satul Telița, r. Anenii Noi. „E greu să lucrezi cu oamenii vulnerabili, mai ales când vezi că în fiecare an numărul lor crește", suspină femeia, privind spre dealurile care parcă au prins o nouă viață după câteva săptămâni de ploi.

Doi cai pasc pe un deal, iar de-a lungul unei poteci stau împrăștiate câteva case. „Aici e partea veche a satului și parcă i-a adunat pe cei mai singuratici și nevoiași bătrâni", spune Valentina, deschizând cu atenție poarta de lemn, vopsită cu un verde închis. De gard stă agățată tăblița nou-nouță pe care este indicată strada Cocorilor - unde casele vechi și parcă nelocuite, totuși, sunt viu colorate. Un câine scund și roșcat începe să latre și să sară neastâmpărat. Asistenta socială îl ocolește cu atenție. „Câinii mici sunt cei mai răi", comentează ea după ce a trecut de animalul care se ascunde în cușcă. „Bunica Irina! Bunica Irina!", strigă femeia și deschide încet ușa casei, fără a aștepta un răspuns. Știe că bătrâna de 84 de ani aude rău. Trece printr-un hol întunecat și îngust și deschide atent o ușă de lemn de ferestruicile căreia sunt agățate niște perdeluțe. Un aer cald și familiar te atinge ca o mângâiere. Cămăruța este îngrijită. În partea dreaptă este un pat cu multe plapume sub care stă ascunsă „bunica Irina", cum îi spune asistenta socială. Bătrânețea o face mereu să aibă senzația că îngheață. De aceea, femeia cu fața palidă și uscată își trage pe cap o căciulă de lână. Pe măsuța din stânga este un ziar electoral, folosit în calitate de farfurie pentru câteva roșii și alte merinde păstrate în mai multe șervețele. Geamul din mijlocul odăii este singurul care aruncă lumină în jur.

„Tea Irina, tea Irina", o strigă de mai multe ori Valentina. Bătrâna se întoarce cu greu spre ea și zâmbește obosită, dar îi este greu să articuleze vreun cuvânt. Casa pare și mai tăcută când bătrâna încearcă să rostească măcar ceva. „Ea de obicei este o femeie tare deschisă și bună, dar nu când timpul de afară se schimbă și nu se simte prea bine", explică asistenta, mângâind-o pe cap și ajutând-o să-și tragă plapuma până la bărbie. „Ca să-ți fie călduț, matale", explică asistenta cu vocea melodioasă și vioaie. După care îi înșiră un lanț de întrebări despre cum se simte, dacă are nevoie de ceva și cum e viața. Bătrâna îi zâmbește șters și o ține ușor de mână, semn că e bine.

Bunica Irina este imobilizată la pat de mai mulți ani, după ce a suferit un accident vascular cerebral. De atunci nu se mai poate mișca singură. Nu poate să-și îngrijească pământul și nici gospodăria. De aceea, beneficiază de ajutor social, dar și este îngrijită de o nepoată de-a sa, pe numele căreia „a scris" tot ce a agonisit de-a lungul vieții.

„Majoritatea bătrânilor de la noi primesc 1080-1300 de lei. Sunt și cei care primesc o pensie și de 300 de lei. Au lucrat la colhoz. Liderii nu plăteau impozitele, iar oamenii nici nu s-au gândit la asta. Iar când au ajuns la pensie le-a ieșit atât... Asta e prima cauză de ce acești bătrâni trăiesc sub limita existenței", explică asistenta Valentina Brezițcaia. De aceea, mulți bătrâni ajung să apeleze la ajutoare sociale, pe care, de multe ori nu le primesc în cazul în care în familie au membri care sunt apți de muncă. „În sat cum e? Aproape toți lucrează vara ca zilieri, iar iarna nu au unde munci și trăiesc pe spatele moșnegilor sau pleacă peste hotare și nu se mai întorc", spune femeia. Astfel, se creează un cerc vicios: tinerii nu își pot găsi de lucru în sat, iar dacă rămân, bătrânii nu pot beneficia de ajutoare sociale, iar dacă tinerii pleacă, pensionarii rămân singuri.

Aceasta este și situația lui Petre Creangă. Bărbatul, născut în '37 și care a lucrat o viață ca tractorist, acum nu poate să primească decât pensia care nu-i ajunge, pentru că în casa lui locuiesc nepoții apți de muncă.

Peste câteva case, într-o curte largă la umbra unui nuc îngălbenit Valentina îl observă pe Petre Creangă.

Bărbatul cu barbă râde, și își mototolește continuu mâinile înghețate, ca să se încălzească.

Nea Petre spune că nu mai vrea să se plângă. S-a cam săturat să scrie de atâția ani cereri la primărie pentru ajutor social. „Legea e făcută așa și nu avem ce face", oftează asistenta, încercând să-l facă pe bătrân să zâmbească. Vorbesc despre puținele păsări care mai aleargă prin curte, despre ploile care au înverzit totul de zici că-i primăvară și zilele care trec repede. Între timp, strănepotul lui nea Petre se grăbește să vadă cine a venit, alergând după trei pui. Este un copil vioi, zâmbitor și încântat că părinții care lucrează în regiunea transnistreană au trimis bani să construiască o baie.

Băiatul se descalță la intrare în casă și merge cu picioarele goale pe podeaua rece a holului acoperită cu mai multe covoare subțiri. Fuge să mai pună un lemn pe foc. Pereții sunt acoperiți doar cu lut, iar becul răspândește o lumină slabă în jur. Din toate părțile holului este câte o ușă. În stânga stau nepoții, în dreapta sunt trei paturi, unde doarme moș Petre și strănepotul, iar prin ușa din față ajungi într-un depozit, unde se află soba cu țevile prin care se răspândește căldura prin casă și noua baie. Băiatul prinde puișorii în palme și îi cațără pe pervaz. „Am măturat, înainte să veniți voi", îi spune el asistentei.

Moș Petre îl dojenește pe cel mic că nu mai tace și își trece obosit palma uscată și crăpată peste față. Bătrânul recunoaște că nu mai are putere nici să urce la volanul tractorului. „Ei, dac-aș fi avut eu putere nu mai stăteam eu aicea. Mă duceam la deal. Am pământ, dar nu prea am putere să-l lucrez", spune el mijind ochii spre bec.

Din perspectiva drepturilor omului, sistemul de protecție socială trebuie să contribuie la asigurarea unui nivel de viață adecvat, precum și să ofere servicii, bunuri necesare, pentru a trăi cu demnitate, în autonomie, reducând riscul sărăciei. Având în vedere că majoritatea oamenilor nu mai pot să lucreze după pensionare, protecția socială devine pentru ei principalul mijloc de asigurare a securității economice. Datele Biroului Național de Statistică arată însă, că anul trecut circa 16,8% din gospodăriile formate numai din vârstnici n-au putut să-și permită să mănânce produsele recomandate de către medici, dar nici să-și cumpere medicamentele prescrise.

Situația s-a înrăutățit și mai mult din cauza pandemiei, spune asistenta socială din satul Telița. „Nu e destul câte am avut pe capul nostru, dar a mai apărut și pandemia asta. Sărăcia crește strașnic! D'apoi cum? Primăvara aveam dreptul să discut cu oamenii doar prin telefon. Doar în cazuri mai grave veneam, dar oricum încercam să păstrez cât mai mult distanța", povestește Valentina, trecând pe lângă casa din vale a lui ghea Mișa. „A plecat în câmp și a pus bățul în ușă, e clar că omul nu-i acasă", explică femeia pășind încet spre altă casă mică, fără poartă, unde latră zgomotos doi câini.

Tristețea și descurajarea îi trece ca un voal peste față. „Este greu când știi că nu poți să ajuți. Probabil, așa se simt și medicii noștri… Înainte oamenii primeau tot felul de ajutoare sociale, dar acum aproape deloc. Nu-s bani! Cu vreo două luni în urmă ni s-a spus să lămurim oamenilor: bani nu-s! Ajutor sub formă de bani nu-i. Lucrăm, ajutăm, explicăm, îndrumăm lumea, dar nu le dăm bani pentru pâine", spune ea. Dar încearcă să nu se lase copleșită de tristețe și grăbește pasul spre centrul satului. Astăzi mai are atâtea de făcut și de discutat. Se bucură de baia socială proaspăt deschisă din sat, unde bătrânii vor putea face un duș cald și spăla hainele. Își ascunde mâinile în buzunare și urcă vioi un deal, apoi altul, printre casele aproape pustii.