În s. Volintiri, Ștefan Vodă, lățimea drumurilor pare a fi direct proporțională cu numărul problemelor care apar din cauza lor. Sătenii au adunat bani pentru a repara carosabilul, iar primarul laudă partidul de guvernământ. Viața oamenilor continuă, așa cum este ea, la graniță cu Ucraina, cu vaci „de-a făta” și cu galerii subterane neexplorate, închise de cheile unor persoane private.

Volintiri: „Ne-au mânjit ochii cu niște щебёнка, de parcă nu suntem oameni”

Reportaj din s. Volintiri, Ștefan Vodă„Încolo, la Nord, se fac niște drumuri bune, asfaltate, dar nouă ne-au mânjit ochii cu niște șibeoncă. De parcă noi nu suntem oameni, nu muncim, nu vrem să trăim bine și să mergem pe drumuri bune”, spune Ludmila, locuitoare a satului.http://reportaje.moldova.org/volintiri-ne-au-manjit-ochii-cu-niste-%D1%89%D0%B5%D0%B1%D1%91%D0%BD%D0%BA%D0%B0-de-parca-nu-suntem-oameni/Reportaj de Georgeta CarasiucencoImagine de Dan Guțu

Geplaatst door Moldova.org op Zaterdag 27 oktober 2018

Alexandru Cepchii stătea rezemat de o țeavă din fața magazinului din centru satului. Aici e locul unde se opresc microbuzele, se așteaptă oameni dragi, se trimit colete umplute cu dragoste sau se duce la lucru.

Bărbatul nu părea că așteaptă pe cineva. Venise probabil să stea la vorbă sau din obișnuință. În trecut, a lucrat șofer de microbuz. I se alătură actualul șofer de rută, care aștepta ca lumea să-și încarce lucrurile în portbagaj și să plece spre Ștefan Vodă. Cei doi discută chestii legate de viața de șofer. Ce-i mai unește pe ei în afară de microbuz și de drumuri?!

Astăzi lucrează paznic în sat. Și-ar fi dorit să-și continue munca de șofer, dar sănătatea nu mai este la fel de bună. În schimb, bărbatul este binedispus și chicotește întruna. „Pământurile sunt bogate, dar sunt furate și amăgite de toți tâlharii”, spune Alexandru, care, în comparație cu alți volintiri, se consideră norocos. Bucata sa de pământ a dat-o în arendă unui lider din localitate și primește în schimb cereale. „Mulțumesc. Acela îmi mai dă câte ceva, nu ne amăgește.”

Enlarge

alexandru-cepchii
Alexandru Cepchii, locuitor al satului Volintiri

Foto: Tatiana Beghiu

Alexandru a parcurs mii de kilometri. Cunoaște pe-ndelete drumurile din împrejurimi și este informat atunci când ele se repară sau se strică mai tare. Potrivit lui, pentru reparația câtorva străzi din localitate, oamenii au strâns câte 300 de lei, 500 lei, o mie de lei. Cu toate acestea, banii primiți de primărie erau suficienți pentru a repara străzile. „Trebuie să întoarcă banii. O să fie și sud (n. red: judecată) acolo”, explică convingător bărbatul.

În același timp, o femeie cu buze roșii, cu-n batic de-un alb imaculat pe cap, târâie încet și apoi ridică o geantă-n pătrățele. O pune-n portbagajul microbuzului. Ia bicicleta de ghidon și pornește la vale. „Unde te duci?”, o întreabă Alexandru, semn că se cunosc. „Iată, am trimis copiilor la Chișinău niște produse. E ziua de naștere a nurorii. Am pus un cocoș, o băuturică, o țuică, niște ouă, niște dulceață, sănătate”, enumeră Ludmila Cornițel.

Enlarge

IMG_0170
Ludmila Cornițel, pensionară

Foto: Tatiana Beghiu

Spune că, la Chișinău, se trăiește mai bine și oamenilor le este mai ușor, pentru că nu ar avea terenuri de prelucrat și animale de îngrijit. Mai mult, Volintiri, fiind în apropiere de graniță cu Ucraina, este cam izolat de lume. „Satul este înfundat și nimeni nu-și bate capul de noi. Avem grăniceri care ne păzesc.” Așa-și explică femeia faptul că, pe parcursul anilor, nu se mai fură la fel de multe vite.

„Încolo, la Nord, se fac niște drumuri bune, asfaltate, dar nouă ne-au mânjit ochii cu niște șibeoncă. Se strică roțile mașinilor și bicicletelor. De parcă noi nu suntem oameni, nu muncim, nu vrem să trăim bine și să mergem pe drumuri bune.”

Femeia apucă bicicleta de coarne, „Nu m-or aresta pentru ce am spus?”, ne întreabă Ludmila și pornește. „Suntem ca-n pădure”, concluzionează Alexandru Cepchii, chicotind.

Cetățenii au dorit să contribuie la reparația drumurilor

Drumul din centrul satului este negru ca tăciunea. Se vede cu ochiul liber că nu a fost reparat, ci mai degrabă s-a turnat deasupra un strat proaspăt de asfalt.

Satul are 27 km de drumuri:
6 km sunt asfaltați
3 km au fost reparați în 2018

Conflictul din localitate legat de repararea drumurilor a fost abordat și de JurnalTV, criticând primarul localității, membru al Partidului Democrat din Moldova. În rezultat, Nicolae Moiseev s-a arătat reticent și sceptic față de noi. Totuși, funcționarul a insistat să vedem cererile sătenilor, conturile de plată și alte documente pentru a justifica strângerea banilor pentru drumuri.

Enlarge

primarul
Primarul satului Volintiri, Nicolae Moiseev

Foto: Tatiana Beghiu

Volintirii au colectat aproximativ 50 de mii de lei pentru repararea străzilor. Acești bani urmează a fi întorși oamenilor sau vor rămâne în gestiunea primăriei satului pentru a-i utiliza pentru întreținerea drumurilor, trotuarelor. Asta a promis Nicolae Moiseev, primarul satului.

„Strada pe care am selectat-o avea 530 de metri. Banii pe care-i aveam de la Fondul Rutier ajungeau pentru 490 de metri. Când oamenii au auzit că vrem să alegem o altă stradă, puțin mai scurtă, au venit și au zis că vor acoperi ei cheltuielile pentru cei 40 de metri, numai să reparăm strada lor”, explică primarul. Oamenii au adunat bani, iar primăria a desemnat câștigătorul tenderului. Toate bune, doar că acesta a propus un preț mai mic, ce acoperea și cei 40 de metri buclucași.

Legenda, beciurile și cazacii

Străzile satului sunt largi, la fel cum sunt și ogrăzile oamenilor. Conform legendei, satul ar fi fost construit de cazacii volintiri din Armata Imperiului Rus după 1800. Totuși, există hărți din 1700, unde satul apare cu numele „Bebei”.

Cazacii volintiri au participat la războaie și expediții militare în Caucaz, Balcani și în Crimeea și sunt strămoșii actualilor locuitori ai s. Volintiri.

Tot ei sunt cei care au construit galerii subterane în scopuri militare. Acestea s-au păstrat și astăzi și aparțin unor persoane private. Ca să aflăm mai multe detalii, am mers la biblioteca satului, care se află-n Casă de Cultură. Aici, în fiecare weekend, se organizează discotecă. Tinerii frecventează biblioteca la fel de des ca dansurile, ne convinge una dintre bibliotecare.

Eugenia, bibliotecara, știe sigur că strămoșii ei, cazacii, au înființat satul. „Nouă așa și ne ziceau: hai la târg la cazaci! Am o fotografie cu bunicul meu, un verișor de-al lui și un doctor, îmbrăcați în haină căzăcească”, povestește femeia care ne invită să explorăm beciurile satului.

Enlarge

bibliotecara-Eugenia
Bibliotecara Eugenia

Foto: Tatiana Beghiu

Potrivit spuselor bibliotecarei, Casa de Cultură a fost construită în 1960. În trecut, funcționa Liceul de Arte „Maria Bieșu”, unde fiul ei era profesor. Astăzi, liceul nu mai există. Eugenia ne duce spre beciul vechii biblioteci, construită în 1924, care se află chiar în centrul satului.

Găsim câteva femei care fac curățenie și încarcă gunoiul într-o remorcă. „Io-ma-io! Bine că a luat-o Toporaș și o face. O să trăiască în ea, ce o să facă cu ea, în schimb o să rămână clădirea vie. Băiatul numai ferestrele le-a schimbat, dar este așa cum o vedeți”, exclamă femeia.

Una dintre femeile care muncea este mama lui Toporaș. Cheile de la beci sunt la fiul ei, care, în zi de luni, era dus la zeamă. Duminică a fost naș mare, iar mama nu a vrut să-l deranjeze.

„Curioasă, am vrut să văd ce este acolo. M-am dus cu o vecină și am luat o lanternă puternică. La un moment dat, ea zice: ei, cumătră, eu mă tem. Dar eu mă uit în spate și țip. Hai înapoi!”, povestește mama proprietarului despre cum, împreună cu o vecină, au mers să vadă galeriile subterane primite odată cu procurarea vechii biblioteci.

Enlarge

eugenia-si-discutia

Foto: Tatiana Beghiu

Eugenia ne arată clădirea în care se află primăria. Pe timpuri, acolo era poșta buneilor ei. Nu a moștenit decât niște fotografii cu sora tatălui ei. Clădirea de vizavi, cu mult mai mică, în trecut era gară. Astăzi, este un magazin mic. Pe ușă magazinului scrie numele proprietarului „Vlad Moiseev”. „Este rudă cu primarul?”, întrebăm. Femeia râde și spune că este un nepot de-a lui.

De fapt, Eugenia este soția primarului. Eugenia Moiseev a fost angajată la bibliotecă în anul 2011, atunci când soțul ei a devenit la cârma satului.

– Spuneți-mi vă rog, dumneavoastră aveți ceva cu vreun partid?
– Nu, noi suntem independenți.
– Știți de ce v-am întrebat? Iată la noi au adus materiale și au făcut străzi. Din țânțar s-a făcut harmăsar. Și Colea așa mi-a spus: vezi tu acolo să nu avem probleme, spune soția primarului, referindu-se la reportajele făcute de JurnalTV.

Nicolae Moiseev, primarul, continua să își telefoneze soția pe parcursul excursiei noastre.

Într-un sfârșit, am găsit un beci construit de cazaci. E lângă casa surorii bunicului Eugeniei. Precum casa, beciul este risipit. Avem acces doar în camera de intrare. Scările sunt abrupte, iar încăperea este adâncă. În interior este rece și umed. Pe jos, gunoi și o pisică moartă demult. „Are 80 de ani. Uitați-vă cum stau pereții, chiar dacă nu a fost îngrijit. Aici încă 300 de ani o să se păstreze.”

Lucașenco…

În ograda beciului vizitat de noi, demult în paragină, paște o vacă. Proprietarul venise să o adape. E nemulțumit de ce se întâmplă în țară. „Înainte am avut de toate. Primeam leafa și luam șase tone de cărbune. De unde să luăm așa salariu astăzi? De la Satana din Europa?”, spune Grigore Ciolac, implicat în reparația unei mănăstiri.

Enlarge

tara-corumpata-si-vaca-1
Grigore și vaca lui

Foto: Tatiana Beghiu

Bărbatul a găsit o soluție pentru problemele noastre. „Țară corumpată! (n. red: coruptă)
Trebuie să vină Lucașenco la noi pentru trei zile să lucreze. În prima zi în Parlament, a doua zi pentru cei care vor purta doliu și în a treia zi pentru cei care o să vină să bocească. Așa o să fie regulă. Altfel, nu faci nimic!”, a concluzionat Grigore.

Până la independență, în Volintiri, locuiau 13 mii de oameni. Astăzi, în sat sunt 3776 de oameni. Dintre aceștia, 560 de oameni sunt pensionari și aproape 320 sunt adolescenți.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *