Schimbările în sate sunt făcute, de obicei, în perioada electorală. Drumurile încep să fie reparate chiar dacă afară plouă sau este insuportabil de frig. Mai este instalat un teren de joacă pentru copii și poate-și găsește un loc și o troiță nouă. Însă, asta nu schimbă prea mult viața din sat. „Schimbări vedem doar așa, cum sunt acum, la alegeri. Altceva schimbări nu prea sunt…”, ne spune Dumitru Dângă, un locuitor din satul Filipeni, r. Leova.

Satul Filipeni a așteptat patru ani ca cei 200 de metri ai drumului central să fie reparați. Alegerile parlamentare se apropie, așa că a venit și timpul „marilor” schimbări, care sunt înghețate deodată după ce voturile sunt numărate și fotoliile din Parlament sau Președinție ocupate.

Conserve pe datorie

Viața la sat este grea, în pofida faptului că localitatea încearcă să-ți dea senzația că este bine aranjată și dispune de tot de ce au nevoie oamenii. În sat sunt două grădinițe mari și renovate, un liceu, o casă de cultură, un centru de sănătate, poșta, sectorul de poliție și magazine, însă, nu sunt locuri de muncă.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/169699693950138/?__xts__[0]=68.ARADQQF2Go8I1iggc6Bj5z1YG1eHHv6Ay_NNi-BdXLl67p92snKAdxhxhDJKeJ_InQEI9be2TzdZynj56ID2ZgzRzEEode-PnfPbGu0ffFtOnYtXLJJKtV43a8yWjGtGCRNXML_FjXk1zAXVCH_2tH6r_rn18ZH8HItyalSxz0MNt9gybjUU&__tn__=-R

Pe o băncuță din fața magazinului universal, care mai păstrează trăsăturile magazinelor din anii `90, stă așezat Dumitru Dângă. Un bărbat trecut de 40 de ani, care poartă un chipiu și un maiou în dungi. Privește spre mașina pe care a parcat-o lângă magazin, unde, în fiecare zi de joi, se adună lumea la târg. Ascultă liniștit remixul la „Dragostea din tei”, care răsună din boxele puse pe pervaz. Chipul ușor ars de soare îi este luminat de un zâmbet larg. Se grăbește spre bărbatul care îi cere să-i cântărească două kg de ceapă, opt kg de ardei și trei de roșii. „Pentru conserve?”, îl întreabă Dumitru pe omul cărunt, cu mustață albă, care nu schițează nicio emoție. „Da. Pregătiri pentru iarnă, că pare să fie una tare grea, cu alegerile astea”, spune acesta posac. Vânzătorul aranjează legumele într-o pungă și le pune de-o parte, până bărbatul merge să-și cumpere o pâine. Trec doar câteva secunde și se apropie un bătrânel cu bicicleta. Îi întinde 40 de lei. „Să mă tai din listă”, spune el și se grăbește să plece.

Dumitru intră în mașină, scoate de acolo un caiet cu 12 pagini de care este agățat un pix. Deschide caietul, urmărește cu degetul câteva rânduri, după care șterge numele datornicului. „Sunt ca la școală. Am luat un caiet de la copii, ca să dau legume pe datorie. Ce să faci, dacă oamenii nu au bani, dar au nevoie să mănânce”, spune el și pune caietul la loc, în mașină. Timp de o săptămână, în caiet s-au adunat 1250 de lei. Asta pentru că e mijloc de lună și pensiile s-au cam cheltuit, explică bărbatul, care, la începutul anului a plecat în Franța. Acolo a lucrat șapte luni și s-a întors acasă. Nu a vrut să trăiască departe de familie. „Dacă mergem, atunci mergem împreună”, conchide el.

„Probabil, mi-a venit și mie rândul”

Muzica din boxe este acompaniată de sunetul ritmat al ciocanului care lovește în cuie. Sergiu Răilean, proprietarul magazinului din centrul satului, repară acoperișul împreună cu feciorul său. „În sat au rămas doar bătrâni și copii, așa că totul trebuie să faci singur”, spune el, scuturându-și hainele de praf. Lucrează deja de câteva zile și nu știe când are să termine, pentru că-i trebuiesc „cel puțin 15 mii de lei” pentru repararea acoperișului, calculează bărbatul cu voce joasă, liniștită și privirea obosită.

După armată a început să vândă bomboane turcești. Treptat, după multă muncă și nopți nedormite, a reușit să deschidă primul magazin. În ultimii 22 de ani, a construit cinci magazine, mai multe case, dar a adunat și multe dezamăgiri și amintiri triste, când legea nu a funcționat așa cum ar trebui să funcționeze. În acești ani, a urmărit cu tristețe cum tot mai mulți prieteni din copilărie încuiau ușile, luau gențile și plecau, știind că nu se vor mai întoarce. „Probabil, acum mi-a venit și mie rândul… Am investit milioane, dar acum trebuie să plec, pentru că așa nu ai cum trăi”, suspină el.

Vor lăsa în urmă tot ce au construit pe parcursul vieții și vor pleca departe, unde vor începe de la zero. „Știți, nu m-am gândit niciodată că timp de 28 de ani nu o să schimbe nimic”, oftează Sergiu Răilean, revenind la lucru.

Podul din piatră, nisip și ou

Casa de cultură se află chiar în centrul satului, peste drum de clădirea joasă a primăriei. Pereții interiori sunt împânziți cu fotografii de la festivaluri și concursuri. Zilnic, aici vin copii la orele de muzică, dans, broderie, la muzeu sau la bibliotecă. Este locul care vrea să animeze viața tinerilor din sat, să le ocupe ziua și să contribuie la dezvoltarea abilităților. Despre acest lucru ne spune Alexandra Roșca, directoarea Casei de cultură, unde lucrează deja de 23 de ani.

În comparație cu liniștea aproape mortală din stradă, ce se întâmplă în Casa de cultură dă senzația de mare forfotă: trei copii își iau în mâini rucsacurile și deschid încet, precauți, fără a produce prea mult zgomot, ușa bibliotecii. Profesoara de dans intră grăbită într-o sală din partea dreaptă, iar o femeie șterge praful de pe un pervaz cu ghivece cu flori.

Alexandra Roșca ne ghidează printr-un hol cu pereții albaștri și deschide ușa de la muzeul satului. Este o cameră ticsită cu obiecte vechi, adunate de la localnici și care caracterizează viața lor de-a lungul anilor. Aici găsim o carte mare cu foile groase și îngălbenite, pe care scrie cu litere cât o palmă „din secolul XVIII”.

„În sat sunt multe lucruri interesante ce trebuiesc văzute, dar pe care, încă nu știm cum să le promovăm sau să le apreciem”, spune femeia. În Filipeni nu a fost perceput ca o atracție turistică nici podul construit de turci cu peste 200 de ani în urmă, din piatră, nisip și ou. Anastasia își amintește că acest pod, care a fost reparat în anul 2011, era ca un punct de legătură între două sate vecine și care-i ajuta pe localnici să taie din distanță. „Făcea legătura între Tigheci și Filipeni. Multă lume mergea pe acolo, dar accesul a fost închis când pământul a fost vândut. S-au sădit butași de viță-de-vie, iar gospodarul a închis drumul și tighecenii nu mai au acces”, explică ea.

„Nu văd niciun viitor în țara noastră”

Anastasia Roșca umblă prin muzeul satului, privește spre fotografiile alb-negru spălăcite, făcute cu mulți ani în urmă și suspină. „Nu văd niciun viitor în țara noastră. Nu văd nimic bun pentru tinerii, care sunt nevoiți să plece peste hotare”.

Afară, soarele nu mai încălzește așa de tare. Copii se zbenguie și sar ținându-se de mâinile bătătorite ale bunicilor, care au venit să-i ia de la grădiniță. „Bătrânii stau cu nepoții, iar părinții câștigă bani peste hotare”, ne spune Maria Zaharia, în timp ce-și ajută nepoatele, pe Dumitrița și Felicia, să treacă o porțiune de drum cu valuri de noroi. „Au nevoie de bani pentru că vor să se stroiască (n.red.: construiască o casă), iar aici nu au cum și de aceea nu pot să stea lângă copii”, spune femeia.

Viața la sat este grea și-ți oferă răgaz. Dacă vrei să ai ce mânca, trebuie să te trezești dimineața devreme și să reușești să faci multe până se ascunde soarele după deal. Ion și Zinaida Dimcea se trezesc în fiecare dimineață la ora 5 și, până la ora 10 seara, nu mai au timp să se așeze pe prispă. „Am numai cinci copii”, zâmbește Zinaida. Ochii îi strălucesc și parcă șterg din oboseala, care se lasă greu pe umeri. „Toți sunt mari și cu familii, dar mai vrei să le dai câte o geantă și să pui ceva bunișor în ea, dar ca să pui, trebuie să lucrezi mult”, adaugă femeia scundă, care te uimește prin voiciunea cu care face totul.

Ion și Zinaida nu-și mai amintesc timpurile când au plecat la odihnă. Femeia recunoaște că-i este dor de mare, pe care nu a văzut-o decât pe hartă. „Avem deja câte 60 de ani, dar nu am fost niciodată la odihnă la mare. Nici nu știu cum arată… iată cât de multă ocupație este la sat”, constată femeia și se grăbește să aducă mâncare pentru puii care aleargă prin curte.