Este ora 7:20. Mecanicul Anatolie Mihăilă își bea cafeaua fierbinte de dimineață și privește în gol pe geam spre orașul învăluit în ceață. Mai are câteva minute și va îmbrăca haina groasă cu inscripția CFM (Calea Ferată din Moldova) pe spate și va merge la trenul care este de o vârstă cu el. La gară, operatoarea anunță cu o voce vioaie venirea trenului Chișinău-Ungheni.

Merge prin holul îngust până la cabina mecanicului locomotivei cu pași mici, atent. Știe pe de rost fiecare unghi, fiecare obiect pus, dar continuă să fie precaut. Becul s-a ars demult și nu se mai găsește nimeni să-l schimbe. Pereții sunt negri, acoperiți cu un strat vâscos de fum și motorină.

Bănci portocalii și geamuri cu urme de ploaie

Este ora 8:35. Oamenii se apropie grăbiți de scările trenului colorat în roșu și galben. Ridică gențile umflate, apoi, ținându-se de bara de fier ruginit, urcă scările înguste și împing cu tot corpul ușa glisantă care se lasă cu greu deschisă. Podeaua scârțâie sub greutatea picioarelor. Un bărbat cu umerii lați și chipiu pe cap se împiedică de un cui ieșit din podea și își privește descumpănit pantoful drept. „Cine o să-mi cumpere încălțăminte nouă, cei de la CFM? Sigur că nu. Trenurile acestea sunt așa de vechi că ies și cuiele din ele”, răbufnește bărbatul, iar pasagerii dau afirmativ din cap.

Unde ne ducem? Pasagerii trenului Chișinău-Ungheni

Trenul Chișinău-Ungheni este vechi și plin cu lume tristă și obosită după ce au lucrat fără pauze câte o nictemeră. Chipurile lor sunt gri ca și geamurile vagoanelor. Oamenii spun că Moldova a devenit casa lor unde le este frică să vorbească cu voce tare. Ce-i macină pe călătorii din trenul ruginit și vechi, aflați în reportajul de mai jos:https://reportaje.moldova.org/unde-ne-ducem-pasagerii-trenului-chisinau-ungheni/

Geplaatst door Moldova.org op Maandag 26 november 2018

Trenul abia pornește, iar unii oameni, așezați pe scaunele portocalii și reci din lemn, își sprijină capetele de geamurile cu urme uscate de ploaie și adorm. Jumătate din călătorii trenului, pe care i-am întâlnit în acea zi învăluită de ceață, veneau de la serviciu: angajați CFM, angajați la spital, toți cei care lucrează pe ture. Deși locuiesc la 70 km de Capitală, sunt nevoiți să meargă la Chișinău, pentru că nu-și pot găsi un loc de muncă în sat. Sunt oameni care lucrează nopți în șir, pentru care primesc lunar un salariu de până la 2000 de lei. „Doar nu în zădar stă lumea și suportă condițiile rele din aceste trenuri vechi, unde-ți îngheață și oasele. Așa mai economisim. Pentru microbuz am da aproape tot salariul, dar așa, mai păstrăm măcar jumătate din salariu. Toată lumea pe care o vedeți în tren, toți trăiesc cu economii”, explică Zinaida Chitoroga, o femeie cu fața senină și cu urme ușoare de oboseală. A lucrat 24 de ore la Institutul Mamei și Copilului, iar acum merge acasă, la Sipoteni. Face această navetă de mulți ani. Știe fiecare oprire, fiecare crăpătură și „indispoziție” a acestor trenuri cu care călătorește peste 10 ani.

Enlarge

IMG_0035
Călătoria cu trenul până la Ungheni costă 22 de lei și durează două ore și 54 de minute

Înfofolită și încheiată la toți nasturii hainei groase, încearcă să nu mai simtă frigul din interior, când urcă în el la ora 4:30. Trenul se mișcă mereu fără grabă, ritmat și foarte lent. „Te obosește mai mult drumul decât serviciul”, constată femeia. Cu toate acestea, atât Zinaida, cât și ceilalți oameni, care au ocupat băncuțele de lemn, se plâng de faptul că trenul nu circulă sâmbăta, deși numărul pasagerilor ar fi mult mai mare, decât în zilele obișnuite, când și așa trenul cu trei vagoane este plin. În acest sens, cu câteva săptămâni în urmă, oamenii au protestat, însă nimeni nu i-a ascultat și nimic nu s-a schimbat, spun ei.

„Au vândut pământul și acum ne vând tineretul”

Pe scaunul de vizavi, stă Valentina Oanța, vecina Zinaidei. Femeia cu ochii tulburi de vârstă, fața uscată și cearcăne lăsate ca niște pungi deformate, împletește concentrat niște ciorapi pentru nepoți. Așa își ocupă timpul, care trece foarte încet în tren, și încearcă să-și anuleze orice gând de la griji. În urmă cu trei săptămâni, și-a îngropat soțul. „Acum este scump nu doar să trăiești, dar și să mori”, oftează femeia. Înmormântarea a costat-o 40 de mii de lei, bani pe care nu-i avea. I le-a dat feciorul venit din Anglia. „Dacă ar fi să scoatem pomenele care costă mult, oricum am cheltui vreo 20 de mii: la preot dai 1000 de lei, sicriul, florile, mâncarea etc. Toate-s scumpe”, spune femeia, ai cărui chip a fost ros de timp și de lipsuri.

Face naveta Sipoteni-Chișinău în fiecare zi, ca să ajungă dimineața la o școală unde face curat. În urmă cu doi ani, a ieșit la pensie, dar banii pe care-i primea nu-i ajungeau nici măcar pentru minimul necesar și după câteva luni de supraviețuire, și-a căutat de lucru. „Dacă pensia ar fi mai mare, oare aveam eu să mai caut să lucrez undeva?”, se întreabă Valentina Oanța.

Enlarge

IMG_0047
Majoritatea pasagerilor coboară la stația Bumbăta. În vagon rămân doar vreo doi oameni, care merg până la Ungheni

În vagonul din mijloc este zgomot. Sunetul motorului se împleticește cu vocile pasagerilor și a vânzătoarei de tartine calde. Ion, dezmierdat Poncik (n.red.: gogoșică) de colegii săi, călătorește cu trenul Chișinău-Ungheni deja de peste două decenii. A reușit să se împrietenească cu cei care călătoresc la fel de des. Este un bărbat scund, rotund, trecut de 60 de ani, cu mustața scurtă, stufoasă și încărunțită. Locuiește în Cornești, r. Ungheni. De când se ține minte, a făcut naveta spre Chișinău. „Dacă aș fi tânăr, aș pleca din țara asta și nici nu m-aș uita în urmă”, spune dezamăgit bărbatul, în timp ce-și netezește mustățile.

Bărbatul care împarte cu Ion același scaun ros de timp, scoate un suspin zgomotos și privește cu tristețe pe geam, urmărind cum câmpiile gri și uscate defilează de-a lungul trenului. Gheorghe a lucrat 35 de ani șofer și a cutreierat în lung și-n lat toate țările CSI, după care s-a ales cu o pensie atât de mică, încât nu-i ajungea nici măcar să plătească facturile. „Politicienii aceștia se gândesc doar la ei. Ne-au vândut pământurile, iar acum vând și viitorul copiilor noștri. I-au impus să plece și fac atâta dezordine în țară, încât, acum chiar și dacă le-ai da tinerilor salarii de o mie de euro, oricum nu vor reveni, pentru că aici, pentru acești bani, vor fi asupriți”, spune el și dă dezamăgit din mână.

Enlarge

IMG_0079
Oamenii coboară la ultima stație - în orașul Ungheni

„Viața-i cu cozorocul în urmă”

Oamenii se revoltă, sunt nemulțumiți de sărăcia în care sunt nevoiți să trăiască, dar nu se încumetă să vorbească tare despre lucrurile care-i dor. „Medicina de la noi funcționează tare rău. Nimic nu se face pentru oameni, ci doar pentru aparențe. Medicul de familie îți dă programare, dar până îi vine omului rândul, acesta deja a murit și rudele îi fac 40 de zile… Mai bine tăcem, că de altfel rămânem și fără serviciu, fără nimic”, ne spune o femeie care lucrează la unul dintre spitalele din Chișinău.

Viața-i pe dos „cu cozorocul în urmă” spune Dumitru Lincov, întorcându-și chipiul. Acest gest îi amuză pe colegii săi cu care se întoarce în satul Bumbăta. Lucrează la Calea Ferată din Moldova și au învățat să treacă zâmbind prin viață. Sunt imuni la salariile care întârzie deja patru luni, dar și la condițiile rele în care, uneori, sunt nevoiți să lucreze. Angajații CFM nu plătesc pentru călătoriile cu trenul. „Le arătăm documentul de foamete și все (n. red.: gata)”, zâmbește Ion Godea, un bărbat cu spate lat, capul ușor plecat înainte și cu un zâmbet răgușit.

Enlarge

IMG_0108
După ce ajunge la Ungheni, Anatolie Mihăilă, mecanicul locomotivei, merge cu trenul în depou

Bărbații discută cu vecinii de vizavi despre politică, viață și pensii:
– Ieri, deputații hodorojeau la televizor că o să ridice pensiile, spune Ion Godea.
– Tot numai pensiile lor și le vor mări, intră în discuție vecinul de călătorie, Boris Mironiuc.
– Iar eu stau și mă gândesc așa: că și deputatul are un stomac și eu tot am un stomac. Lui îi dă pensia de vreo 30 de mii, iar mie 1000, dar el nu mănâncă mai mult decât mine. De ce-i așa?, se pune pe gânduri Dumitru Lincov.

Trenul oprește lent la stația Bumbăta. Vagonul se golește văzând cu ochii. Au mai rămas doar patru călători, care merg la Ungheni. O tânără ușor iritată îmbracă grăbită copilul de patru ani. Boris Mironiuc îi zâmbește cald copilului, care-l țintește cu o privire curioasă. Boris are peste 75 de ani, dintre care 53 a fost asistent medical. A fost o perioadă grea din viață, dar care l-a învățat să fie puternic și să simtă durerea celor din jur. Durerea oamenilor o simte și acum, mai ales când vede cum tinerii pleacă departe, bătrânii mor singuri în casele înghețate și pustii, iar câmpiile sunt învăluite de buruieni și gunoaie aruncate de trecători.

Spune că va merge și de această dată la alegeri, așa cum a făcut-o de fiecare dată, fără excepție, dar nu mai speră nimic. Nu mai are speranțe că ceva se va schimba, pentru că „oamenii sunt duși în eroare. Ei nu sunt proști, dar sunt prostiți. Voturile le sunt cumpărate cu un pachet de zahăr sau cu o sticlă cu ulei”, constată cu tristețe bătrânul, cu părul încărunțit, fața îngălbenită de ani și problemele de sănătate care l-au plimbat câteva zile prin spitalele din Chișinău, iar acum revine acasă.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *