„Prostule! Neghiobule! Needucatule! Ține mâinele pe masă! În ungheri! Crapă tot din farfurie! Uite la mine când vorbesc cu tine! Nu te mișca! Nu alerga! Nu țipa! Nu zbiera! Am să-ți fac curul roșu! Am să te dau la țigani! Mucosule! Păduchiosule! Căcăciosule! Chișorcosule!”

***

O urmăream pe Doriana Talamazan cum ne privea în ochi pe fiecare, de pe scena teatrului Spălătorie, și spunea astea cu atâta răceală și sinceritate și, în acel moment, vedeam în ea câte un pic din toți pedagogii pe care am apucat să-i cunosc, iar în mine recunoșteam fiecare copil care a trecut prin sistemul educațional din Republica Moldova. Era început de mai când am ajuns la spectacolul Uneducated, sala era plină, pe jumătate cu elevi din Cimișlia, pe jumătate cu rătăciți de-alde mine, care au găsit în sfârșit timp pentru un spectacol, și alții care-l revedeau a n-șpea oară. Pe scenă, Irina Vacarciuc, Ion Borș și Doriana Talmazan făceau radiografia sistemului educațional moldovenesc, iar noi, spectatorii, încă nu știam că peste mai puțin de două luni, teatrul Spălătorie, cel puțin în formatul în care îl cunoșteam, urma să se închidă.

„Pe 24 iunie, de la ora 18:00, va avea loc cu adevărat ultima-ultima petrecere la Spălătorie! După aproape șapte ani, ne luăm rămas bun de la spațiul care ne-a fost și masă și casă în acești ani”, anunța echipa Spălătorie pe atunci, iar fiecare din cei care au pășit măcar o dată pragul teatrului sau a barului care lucra pe lângă el a simțit cu i se strânge un pic stomacul. La Spălătorie se puneau pe masa de discuții probleme aproape ignorate de alte teatre din țară – discriminare, propagandă politică, xenofobie, rasism, rădăcinile și consecințele războiului, istorie, homofobie, sexism și multe altele. Barul de pe lângă Spălătorie nu era un vis împlinit al echipei și exista mai mult pentru ca artiștii să poată acoperi cheltuielile de chirie și întreținere al teatrului. Totuși, acest spațiu era o gură de aer proaspăt pentru toți cei care nu se simțeau în siguranță în alte locuri publice, pentru cei plictisiți de kitsch și prețuri cosmice, fițe și aparențe. La Spălătorie, teatru și bar, puteai fi tu.

Confortul de a nu avea confort

„Pentru noi nu a fost un început acest spațiu. Împreună cu Nicoleta făceam spectacole și până să venim aici. Repetițiile le făceam în apartamentului cuiva dintre noi, pe acoperiș, în ateliere. Însă la un moment dat am simțit nevoia unui spațiu care să ne aparțină”, își amintește actrița Doriana Talmazan. La începuturi, închiriau doar ziua de luni, când jucau spectacolele. Pe atunci, spațiul respectiv era foarte departe de ce însemna pentru echipa Spălătorie o sală de teatru. Dar asta nu conta atât de mult. Era mai important să deconstruiască ideea că teatrul trebuie făcut într-un anumit fel. „Cu intrări, ieșiri, cortină, culise, cu o mie de oameni care lucrează pentru tine. Ție ți se aduce costumul, tu numai ieși în scenă!”, spune dramaturgul Nicoleta Esinencu.

De confortul teatrelor, așa cum le descrie, cei de la Spălătorie nu aveau nevoie. Bunăoară, Doriana chiar a „fugit” de el, când a părăsit echipa Teatrului național Ionesco. „Confortul acesta în care cineva gândește și decide pentru tine, începând cu regizorul, directorul teatrului și terminând cu costumiera care-ți aduce costumul călcat frumos și te așteaptă în culise ca să-ți șteargă transpirația de pe frunte. Acest confort este atât de amăgitor și atât de tare te rupe de realitate, încât, la un moment dat, ajungi să te simți atât de important, ți se acordă atât de multă atenție, când, în esență, ești un nimeni. Ești un om manipulat. Mergi în stângă, acum în dreapta, aici e nevoie de o lacrimă, aici am nevoie de o emoție, iar tu nu vii cu nimic al tău, decât cu niște tehnici care-s egale cu zero. Pentru că tu nu ai nimic să spui. Acest lux te îndobitocește”, spune actrița.

Bucuria Marinelei

Ei bine, la Spălătorie, nu doar aveau ce spune, dar și dădeau voce celor care neauziți, neîntrebați, uitați sau celor ignorați. Or, spectacolul document rămâne a fi o armă nefolosită de regisorii și actorii din republica Moldova. „Uneducated”, de exemplu, se bazează integral pe discuțiile care au avut loc între Nicoleta Esinencu alături de colegii săi și elevi, studenți, profesori, părinți. Cu ajutorul lor, artiștii au construit o cronologie sinceră și clară a sistemul educațional, arătând fiecare bubă a acestuia, de la mită și abuz, la minciună, ineficiență, lipsă de cultură, toate ducând la decăderea conceptului de educație per se.

„Îmi amintesc reacția elevilor. Ei se minunau că pentru cineva părerea lor contează. De obicei, pe copii nu-i întreabă nimeni. Marinela (n.red.: una din elevele cu care au discutat) era atât de dornică să povestească și era atât de bucuroasă că cineva o întreabă cum trăiește ea la școală, care-s problemele ei pe bune, nu ce zice școala”, explică Doriana Talmazan. Mai mult, de la Nicoleta Esinencu aflăm că mulți din ei nu mai fuseseră niciodată la teatru. Au fost și profesori care au plecat supărați de la spectacol pentru că „nu vor să tolereze așa porcării”. „Desigur, asta nu înseamnă că toți pedagogii sunt așa. Nu punem pe nimeni la zid. Este un sistem care funcționează cum funcționează, iar din el face parte și profesorul, și familia. Doar că, în cazul dat, elevii sunt cei care ar trebui să primească ca să se dezvolte”, explică dramaturgul.

Teotea Clava

Timp de șapte ani, cât Spălătorie a activat în formatul cunoscut nouă, artiștii au deconstruit stereotipuri și mituri, au reușit să adune în fața lor, pe lângă amatorii de spectacole-document și teatru neformal, oameni de toate tipurile, de diferite vârste, cu interese și păreri contradictorii – totul pentru a trezi întrebări și a porni dezbateri. „Cel mai strașnic, astăzi, în Moldova, și asta vine în special din partea tinerilor, este anume această divizare foarte clară în care suntem noi și ceilalți. Noi luptăm unul cu altul, iar cu statul nu luptă nimeni. Nu avem timp să luptăm cu el, noi mai bine luptăm între noi. Adică eu-cutare, care am 25 de ani o să lupt cu teotea  Clava care vinde pătrunjel pe stradă, nu are cu ce să-și hrănească copiii, vai de capul ei, și tu zici „eu plătesc impozite, iar ea nu. Să vină poliția, s-o ia pe teotea Clava de aici, că ea pe mine mă deranjează” Eu nu pot să merg, eu n-am aer din cauza ei, care vinde pătrunjel cu 10 lei și nu dă din ei 2 lei la stat. Acesta-i paradoxul, un mesaj foarte puternic ascuns sub activism în Republica Moldova. În timpul acesta, statul e foarte bine-merci. Mâncați-vă între voi cât încape! Empatie pentru oameni – zero. În locul babei Clava poate fi oricine dintre părinții noștri, oricine dintre buneii noștri. Pur și simplu, pentru un moment, ar trebui să se gândească la acest lucru. La nimeni nimic nu-i garantat”, spune Nicoleta Esinencu.

Misterul

Deși echipei Spălătorie i se pare că a articulat foarte clar că teatrul nu se închide, se renunță doar la spațiu, mai sunt proiecte pe viitor, trebuie doar să-o urmărim și poate, cândva, vor găsi alt spațiu. „Devine penibilă această situație. Noi am făcut evenimente și spectacole care pentru noi chiar au contat, la care am muncit foarte mult și la ne-a fost foarte greu să aducem public. Oameni buni, pe bune? Promovarea pe Facebook a unui spectacol la Spălătorie nu adună cinci like-uri când avem o premieră! Și acum atâta atenție! S-a închis sau nu? S-a închis barul? Ce-o să fie? Hop! 100 de like-uri!”, povestește amuzată Nicoleta Esinencu. Colega ei, Doriana explică acest fenomen prin faptul că oamenii au nevoie de povești triste. „Ne-am obișnuit cu tot felul de eșecuri și căutăm motive să plângem”, spune ea. Aici mi-am amintit de versurile lui Mihai Margineanu – „Jeana nu e moartă / Jeana să transformă”.

Spălătorie a deconstruit, coborând de pe scena cu care ne-am obișnuit, până și ideea de eșec. Pentru că ceea ce am interpretat noi ca înfrângere, este de fapt, pentru ei, un pas înainte – unde îi așteaptă scene noi, în țări unde, posibil, să fie mai puțin lucruri de deconstruit.