Să trăiești cu paralizie cerebrală. O istorie dincolo de diagnoză

Valeriu Cupcea are 29 ani, pasionat de sport și fotografie, lucrează în calitate de montor la o fabrică de corpuri de iluminat și suferă de paralizie cerebrală infantilă. Trăiește cu această diagnoză toată viața. Astăzi, boala se manifestă fizic doar printr-un ușor defect verbal și mersul clătinat. În copilărie mergea cu dificultate, masajul terapeutic și activitatea sportivă de-a lungul anilor l-au ajutat să-și corecteze ținuta și mersul.

„Eu mă simt ca orice om simplu. Îmi trăiesc viața simplu. Am de lucru, merg la antrenament, am prieteni, trăiesc simplu de tot.”

Istoria lui Valeriu este acea poveste de succes pe care n-o cauți cu tot dinadinsul, despre ea nu se scriu cărți și nu se fac filme. E istoria unei familii obișnuite, unde părinții și copiii au făcut totul ca să-și ducă traiul omenește.

Când micul Valeriu mergea la grădiniță, având dificultăți grave locomotorii, mama îi căuta școala potrivită pentru. Așa a aflat despre Școala-internat specială pentru copii cu deficiențe locomotorii din Ialoveni. Femeia a mers acolo și a văzut condițiile de studii și trai pentru copii și a decis că Valeriu va avea toate condițiile pentru a învăța, chiar dacă nu-l va vedea în fiecare zi. Timp de nouă ani, Valeriu a învățat în școala internat din Ialoveni, venind acasă, în Chișinău, doar la sfârșit de săptămână și vacanțe. Mama sa îl aștepta întotdeauna cu mâncare gustoasă și era bucuroasă să asculte despre tot ce-a făcut băiatul ei în timpul săptămânii.

Acolo, la școala-internat, copiii aveau parte de un regim special care includea tratamente specializate, activitate sportivă și masaj. Fiecare dintre ei își avea regimul propriu, deși mergeau la lecții împreună.

„Am avut o copilărie foarte interesantă. Peripeții una peste alta. Am prieteni, comunicăm și acum, ca toți.”

În vacanța de vară, Valeriu mergea împreună cu familia sa la țară, în satul Biești, raionul Orhei, la casa bunicilor. Acolo îl așteptau în fiecare an prietenii, acolo avea de lucru prin grădină și tot acolo se făcea cele mai multe boroboațe.

Anume în prima lui vacanță de vară ca școlar, s-a și întâmplat una din peripețiile cele mai memorabile ale micului Valeriu. Pe atunci, unul din visurile lui mai mari era să urce în căruță și s-o conducă singur. Căruțașii erau pentru el oameni de frunte. Respectiv, când a văzut o căruță la poarta bunicilor, cu hățurile legate de gard, a cătat să nu fie în jur care să-l împiedice, și a urcat voios în căruță. Calul, simțind că este cineva în car, s-a neliniștit și a pornit din loc. Noroc de bărbatul care venise în vizită la bunelul său! Acesta tocmai ieșea din casă și a văzut boroboața. În câteva clipite a sărit pe poartă și a apucat calul de căpăstru, liniștindu-l. Evident, ce a urmat a fost o morală de zile mari pentru Valeriu, despre „de ce trebuie să urce în căruță doar când calul este stăpânit de un matur”.

După absolvirea școlii din Ialoveni, Valeriu a mers la școala de meserii, unde a obținut profesia de radio-mecanic. Dar el nu s-a mulțumit cu asta. A mai făcut studii și la Colegiul Politehnic, de unde a ieșit cu o diplomă în telecomunicații. Și-a găsit foarte repede un job potrivit cunoștințelor sale. În compania unde lucrează el, sunt mai mulți oameni cu deficiențe locomotorii, care s-au încadrat perfect în câmpul muncii.

Se trezește la 5 dimineața ca să iasă din casă la șase fără zece. La șase fix apare microbuzul care-l duce direct la fabrică. Acolo, împreună cu alte câteva zeci de colegi, verifică și montează corpuri de iluminat până când se termină tura întâi. În sala de producere este un câmp magnetic specific așa că pentru a evita scurtcircuitele de energie statică, Valeriu își potrivește pe mâna dreaptă o  brățară dintr-un cablu special. Ea îl protejează atât pe purtător, cât piesele sensibile de energia electrostatică.

„Ne ajutăm. Dacă ai nevoie, te apropii de cineva, întrebi ce și cum. Dacă nu știe, apelezi la șefii mai mari și te sfătui cum să faci mai bine. Placa vine de la plantare, fetele le plantează, eu o iau, o verific, dacă componentele sunt poziționate corect, asta e.”

În cadrul fabricii lucrează mulți tineri. Ei mișună pe coridoare în timpul pauzelor scurte, fac schimb de replici, se aud râsete înfundate. În sala de producere însă, se aud zumzete de la panourile de verificare a pieselor și diferite sunete ale instrumentelor folosite de muncitori. În toată gălăgia asta, gândurile lui Valeriu sunt ocupate cu planuri de viitor, iar mâinile-i îndeplinesc mecanic, dar atent comenzile.

Valeriu iese din tură la 3 după masă. Își schimbă hainele de lucru cu cele de oraș și urcă în microbuzul care-l va duce la Buiucani, unde se află sala de sport pentru persoanele cu deficiențe locomotorii. E, de fapt, sala unde se antrenează sportivii paralimpici. Acolo, timp de două ore, Valeriu, alături de prieteni și îndrumați de antrenor, lucrează la performanțele sale în powerlifting și armwrestling.

Dumitru, antrenorul echipei, laudă băieții. Despre Valeriu zice că are perseverență și crede în viitorul său de campion. După antrenament, Valeriu își ia rămas bun de la prietenul său, tot Valeriu și urcă în troleibuzul 21 care-l duce spre casă.

În troleibuz nu se așează, nu oferă niciun prilej de a gândi că are nevoie de ajutor. E atent la mișcări când coboară din troleibuz și pe drum merge un pic legănat. Nu simte că oamenii ar avea o atitudine specială față de el. Ajuns în apartamentul părinților, pornește calculatorul și alege o muzică mai veselă, nu se simte bine în singurătate.

„Eu iubesc să fiu înconjurat de oameni. Nu-mi place să stau aparte, repede găsesc comunicare cu orice persoană, în orice anturaj m-aș afla.”

La cina pregătește carne cu legumele la cuptor. Așteaptă un prieten cu care discută despre pasiunea lor comună – fotografia. E partenerul lui în mica afacere pe care o au de vreo jumătate de an – ei fotografiază la nunți și cumetrii. A acceptat provocarea de a trece de la pasiune la o sursă de venit, la nunta unui cunoscut de-al lui. Apoi și-a luat inima în dinți și a publicat pe Facebook rezultatul muncii sale. Era fericit când a început să primească apeluri de la cei interesați. Acum merge la ceremonii împreună cu un prieten de-al său. Împreună filmează și fotografiază, împreună editează fotografiile. Banii îi împart corespunzător. Valeriu își leagă planurile de viitor cu pasiunea sa. Demonstrează mândru video-urile cu fragmente de la nunțile pe care le-a filmat. Își zice că va deveni fotograf profesionist.

În timpul liber, el merge la bunici în sat sau o vizitează pe sora mai mică. Ea e căsătorită și trăiește în Chișinău. Ei comunică mult și se străduiesc să se vadă cât mai des.

Valeriu își dorește să întemeieze o familie puternică precum a părinților săi, în care să fie respect și înțelegere. Acum el trăiește singur în apartamentul părinților, tatăl său este plecat la muncă peste hotare, iar mama a decedat trei ani în urmă. A decedat subit, după ce familia s-a întors din sat, unde a sărbătorit Paștele. A ieșit din casă și nu s-a mai întors. Spre seară, de pe numărul mamei au sunat tatălui că ea este la Spitalul de Urgență și urma să fie transportată la morgă. Valeriu nu știe ce scrie în actul de deces, zice că mama sa n-avea probleme neurologice. Îi duce dorul și preferă să nu vorbească prea mult despre ea. Zice doar că, de fiecare dată când pregătește zeama de găină, își aduce aminte cum o pregătea ea.

Ziua lui Valeriu se încheie cu pregătirea hainelor pentru a doua zi. Se va trezi la cinci dimineața și va fi la șase și treizeci de minute la locul de muncă. În weekend va ieși la plimbare cu cineva dintre prieteni. Trăiește simplu, așa cum își dorește, iar paralizia cerebrală este doar o diagnoză.