HIV pozitivă și fericită

Sunt Svetlana Lebedeva și de 20 de ani trăiesc cu infecția HIV.

M-am născut și locuiesc în Bălți, Republica Moldova. Am avut o copilărie fericită, într-o familie unde eram înconjurată de iubire, bunătate și înțelegere. Făceam sport și-mi plăcea să fac asta. Era o activitate foarte importantă pentru mine. Până să aflu că am fost infectată, eram maestru în sport.

„Eu am fost mereu omul care a făcut ce-a vrut”

Totul a început în anii ’90, odată cu prima doză de opiu. Ultima am luat-o peste 10 ani. Dacă era vorba doar de mine, aș fi povestit mai detaliat, dar este implicată și o bună cunoscută de-a mea. În acea perioadă noi eram angajate, eram din familii asigurate din punct de vedere financiar, ne puteam permite aproape tot ce ne doream…

La un moment dat, am început să ne plictisim. Ne ascundeam de soțul ei prin baruri, beam șampanie. Într-o zi, un cunoscut s-a apropiat de noi și ne-a propus o doză de opiu. Nu știu de ce a decis că am fi interesate. Eu am refuzat, însă prietena mea a acceptat.

La început, cumpăram opiu de la cunoscuți. Nu era complicat să afli cine cumpără, cine vinde, mai ales dacă aveai bani… 23 de ani în urmă, un cub de opiu costa zece lei. Se vindea în stare lichidă.

În zona în care locuiesc, pe atunci, în fiecare a doua casă se vindea opiu. În acel moment, multă lume consuma acest drog, mulți – tineri. Lumea crede că dependenții de droguri vin din familii vulnerabile, dar toți pe care-i cunosc erau din familii destul de înstărite. Probabil așa era perioada aceea, când a pornit tendința asta. Nu era rușinos, dimpotrivă… Înțelegerea și cunoștințele care sunt acum, programele de profilaxie, comunicarea de acum nu erau pe timpurile celea.

Enlarge

rama-6894
Svetlana Lebedeva este lucrător social în cadrul asociației „Respirația a doua” din orașul Bălți și unul dintre participanții proiectului „Devianța pozitivă”

Ramin Mazur

Pe mine m-a ajutat familia, prietenii, mereu am întâlnit oameni buni… Dar totul a continuat până când am obosit de tot și am conștientizat că nu mai pot și nu mai vreau. Am trăit multe momente groaznice, eram internată la spital cu infecție sangvină, iar doctorul îmi spunea: „Sveta, eu sunt ateu, dar să știi că Dumnezeu te iubește! Trebuia să mori!” Totul de la infecția pe care o aveam și febra de 41 de grade, care s-a ținut timp de 10 zile și scădea doar până la 38. Îmi spunea „Plămânii tăi trebuiau să se topească demult!”.

Așa a venit momentul, când părinții veneau să mă viziteze la spital, dar intra doar tata. Mama i-a spus: „Eu nu intru. Eu nu mai am fiică”. Mă renega. „Ai o ultimă șansă – să mergi la reabilitare. Fie pleci, fie nu mai ai nici casă, nici familie, nici părinți”, mi-a zis. Atunci am conștientizat că nu e nivelul meu, că nu așa am fost educată, că am alte scopuri în viață. Desigur că m-am agățat de această șansă, am trecut procesul de reabilitare, pentru care am mers tocmai în Sankt-Petersburg, pentru un an.

În Republica Moldova, 74% din femeile HIV pozitive sunt persoane tinere de 15-49. // Studiul „Profilul femeilor care trăiesc cu HIV”

Îmi făceam viză de lucru pentru a munci peste hotare. Atunci se cereau analize medicale. După ce am dat analizele, am plecat în vizită la o mătușă, în Ucraina. M-a sunat mama și mi-a zis să vin acasă, îi era frică să mă anunțe la telefon, aveam 23 de ani doar și-i era frică… aveam de făcut drum, nu știa cum voi primi noutatea. Mi-a spus doar că trebuie să mă întorc pentru că e o problemă cu actele. Când am ajuns, ea mi-a zis că au venit reprezentanți ai Centrului sanitaro-epidemiologic.

„Trebuie să mai dai o dată testele, pentru că există o presupunere…”

A fost un șoc! Aveam doar 23 de ani, nu aveam familie, copii, informație despre HIV era puțină. Se considera sfârșitul, ciumă, toți mă evitau.

Enlarge

rama-6921
Svetlana alături de copiii săi

Ramin Mazur

M-am confruntat cu multe probleme din cauza diagnozei mele, dar am găsit puteri să merg înainte, să lupt… Apoi, când am rămas însărcinată, jumătate de oraș mă numea cu cele mai urâte cuvinte. Nu le voi repeta, mă înjurau.

„Ce faci? Vei naște niște urâți!”

Eu, totuși, eram încrezută orbește că totul va fi bine. Nici măcar mie nu-mi permiteam să am dubii. Și le spuneam tuturor: „Eu nu nasc pentru voi, ci pentru mine!”. Am născut în mod natural, nu exista pe atunci cezariana. Mai mult, în primele zile, la maternitate, deși știam că nu e voie să alăptez copiii, dar doctorii nu puteau decide dacă se poate sau nu. Iar eu le spuneam, cât timp voi discutați, eu trebuie să-mi hrănesc copiii. Ei trebuie să mănânce ceva, așa i-am hrănit primele zile. Acum am doi copii sănătoși.

A doua încercare grea pentru mine a fost să-l înmormântez pe tatăl copiilor mei, chiar dacă nu am locuit împreună. A fost foarte greu pentru că, în pofida a tot, a fost un om apropiat. A fost un om care m-am iubit sincer, fără falsități, fără să aștepte ceva de la mine. M-a iubit pentru ceea ce sunt, la fel ca tatăl meu. Desigur, a fost dureros. A fost dureros, pentru că l-am rugat să se interneze, să facă ceva.

Îi spuneam mereu, iar el zicea că trebuie să lucreze, să plătească pentru apartament, să lase ceva copiilor… Așa s-a-ntâmplat ca primii 6-7 ani din viața copiilor el nu se implice. Apoi el a început să lucreze și să ne ajute.

Enlarge

rama-6932
O pastilă pe zi, de atât este nevoie ca Svetlana să ducă o viață normală.

Ramin Mazur

Fiul nostru se ocupă cu sportul, au început deplasările, iar acum puține lucruri sunt gratuite. Noi ne străduiam, desigur, cu ajutorul mamei mele, ca fiul meu să nu rateze nicio competiție. Indiferent cât de greu îmi era în acel moment, el a participat la toate competițiile, chiar și în Europa. Îmi amintesc de copilăria mea și cum așteptam aceste competiții… Unica diferență este că mergeam doar pe teritoriul URSS. Acum ei au acces și în Europa și alte state și, desigur, îmi doream ca el să le viziteze. Succesele lui în sport sunt confirmarea, rezultatele ocupației sale. Și, desigur, îmi doream ca el să cunoască alte țări, pentru că înțeleg că nu am posibilitatea să-i achit o călătorie. Așa, datorită sportului, el a vizitat multe locuri. Tatăl lor m-a ajutat în asta. Eu îi spuneam de ce avem nevoie, un computer, de exemplu, totul cumpăram împreună.

El ne ajuta și pe mine mă susținea, de exemplu, când mă simțeam singură, pentru că eu nu-mi deschid sufletul oricui. Cu trecerea anilor, după ce am pierdut-o pe prietena mea apropiată, mi-e greu să găsesc oameni în care să am încredere. Și țineam totul în mine, însă uneori simțeam nevoia să mă descarc. Iar el m-a susținut, îmi spunea: „Vină la mine, ia un taxi și vină, eu te voi întâlni!”.

***

Vreau să văd oamenii fericiți, ca ei să poată ieși în lume liniștiți cu familia. Vreau să se odihnească, să lucreze, să studieze, să înceteze prejudecățile existente și ca oamenii HIV pozitivi să aibă acces la toate beneficiile conform legii și Constituției.

Lucrez în jurnalism din 2012 și am învățat meseria din practică, pe teren. Am preluat Moldova.org în calitate de manageră în 2016 și de atunci am reușit nu doar să creștem echipa, ci și să transformăm radical forma și menirea redacției. Mă mândresc cu o echipă feministă, care ține pasul cu trendurile internaționale, practicând jurnalismul constructiv și de soluții. Depun efort pentru ca Moldova.org să se asocieze și colaboreze cu organizații de la noi și internaționale, care împărtășesc aceleași valori. Asta pentru că noi facem mai mult decât jurnalism, noi construim o comunitate.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.