Efim Donos a fost grănicer în perioada sovietică și își amintește despre acea perioadă cu drag și nostalgie. „Oamenii își făceau munca sârguincios, lucrurile funcționau așa cum ar fi trebuit să o facă, nu existau granițe între republicile sovietice, iar relațiile cu țările vecine erau bune”, crede el.

Cu toate acestea, istoria granițelor și a relației URSS cu alte țări este descrisă cu totul diferit de către istorici și documente. Sârmă ghimpată de 387 de km și cu o înălțime de 2,2 m; o fâșie cu o lățime de 10 m, suprafața căreia era îndreptată zilnic pentru a urmări orice trecere; învinuiri; propagandă; aceeași istorie relatată diferit și un pământ pe care nu-l puteau împărți. Aceasta a fost relația dintre URSS și România, iar felia pentru care luptau cei doi eram tocmani noi, Basarabia.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării semnează Actul Unirii, care transformă Basarabia în parte a Marii Românii. Acest lucru, spun istoricii, ne-a scăpat, timp de 22 de ani, de tragediile colectivizării, holodomorului, războiului civil rus și multe alte dureri și pierderi, la care au fost supuse celelalte republici apropiate. Această alipire a Basarabiei la România i-a nemulțumit pe liderii sovietici, care îi învinuiau pe români că și-ar fi atribuit ceea ce cândva, în timpul Imperiului Rus, le-ar fi aparținut.

În cadrul Conferinței de la Viena (27 martie - 2 aprilie 1924) sovietici vorbesc tot mai răspicat despre întoarcerea Basarabiei. Însă, se pare că nimeni nu le acordă nicio atenție. De aceea, liderii sovietici susțin că „în viitor vor considera ținutul parte integrantă a Ucrainei și Uniunii Sovietice…”. Relațiile cu România devin tot mai tensionate. În consecință, până în 1934, România a fost singura țară învecinată cu URSS care nu a recunoscut existența conducerii acesteia. În această perioadă, presiunea din regiune crește, URSS își alipește mai multe republici și se înarmează, iar românii caută să semneze diferite pacturi și înțelegeri de neutralitate și prietenie între toate popoarele. În contextul destinderii relaţiilor româno-sovietice, la 9 februarie 1929, este semnat și Protocolul de la Moscova prin care țările se obligă să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor. Cu toate acestea, diplomatul sovietic Maxim Litvinov le-a spus românilor că-și „fac iluzii dacă își închipuie că problema Basarabiei poate fi considerată ca tratată prin semnarea Protocolului”.

Primele fricțiuni româno-sovietice au intervenit la 20 septembrie 1939, când politicianul sovietic Veaceslav Molotov declară că pune la îndoială neutralitatea României. Relațiile dintre cele două state se tensionează progresiv. Numai în primele trei luni ale lui 1940 se produc peste 26 de incidente de frontieră la Nistru, „regizate” de către sovietici. Aceasta îl face pe regele Carol să convoace, la 19 aprilie 1940, Consiliul de coroană care se pronunță împotriva cedării Basarabiei și decide să se opună rezistenței armate în cazul unui atac din partea URSS. La 23 mai 1940, sovieticii stau tot mai aproape de Nistru, iar peste aproape o lună, la 28 iunie, trimit românilor un mesaj prin care îi anunță că, în cazul în care nu le vor ceda Basarabia, armata lor va veni cu tot armamentul și îi va nimici pe toți care îi vor sta în cale. Atunci, România renunță la Basarabia, pentru a nu avea aceeași soartă ca Polonia, invadată de sovietici, apoi de germani.

După 48 de ore, Basarabia a fost ocupată de Armata Roșie. Iar pentru a-și demonstra puterea, pe parcursul anilor, spune istoricul Veaceslav Stăvilă, sovieticii i-au terorizat pe români trimițându-și de nenumărate ori trupele militare prin România. Cu toate acestea, sunt unii care susțin că relațiile dintre România și URSS erau bune. Un exemplu ar fi că Regele Mihai I este unul dintre puținii străini (cinci străini în total) care au primit din partea lui Stalin cea mai înaltă distincție sovietică - ordinul „Victoria”. Cu toate acestea, în cadrul mai multor interviuri, Mihai I își amintea că sovieticii erau mult prea duri și încercau să manipuleze. „Te hrăneau cu zăhărelul și erau drăguți dacă făceai ceea ce voiau, iar dacă te opuneai - își arătau adevărata față”, își amintea regele Mihai I despre începutul anilor `40.

„Pentru Basarabia este dificil să găsești o perioadă mai dramatică decât anii 1939-45, când s-a produs cel de-al Doilea Război Mondial. Prin forța armelor, doar în șase ani, ținutul basarabean trece din mână în mână de trei ori, cunoscând, de fiecare dată, ororile schimbărilor regimurilor de administrare, distrugerea și dezorganizarea economiei, cu grave repercusiuni asupra populației”, scrie istoricul Veaceslav Stăvilă în cartea sa „De la Basarabia românească la Basarabia sovietică 1939-1945”.

Imediat după anexarea din 1940, pentru a ascunde faptul că românii constituiau în regiune majoritatea populației, scriitorii pro-sovietici spuneau că nu pot avea încredere în statisticile actuale, pentru că au fost făcute de către români, de aceea, se axează pe datele recensământului rus din 1897, când 76% din locuitorii Basarabiei erau ruși și ucraineni. Mai mult, liderii sovietici au concediat pe toți funcționarii români. Era suficient să ai o rudă în România, ca să fii perceput drept un inamic al Uniunii. Iar în locul lor, erau aduși ruși și ucraineni. De multe ori, acești noi funcționari nu aveau nici măcar studii medii și nu cunoșteau limba română, iar în loc să o învețe, declarau că localnicii sunt analfabeți. „Situația era calificată drept nivelul scăzut în dezvoltare al populației, astfel, organizându-se alfabetizarea (rusificarea) ei”, relatează istoricul Veaceslav Stăvilă.

Efim Donos a început să lucreze grănicer în perioada sovietică. După absolvirea Institutului de Grăniceri din Alma-Ata, Kazahstan, în `72, timp de zece ani, responsabilitatea lui a fost să apere frontiera URSS cu China. După care, în `82 a revenit în Moldova, la granița cu România, de-a lungul căreia erau împrăștiate 27 de pichete cu câte 50 de militari bine înarmați.

Acest hotar se întindea de-a lungul râului Prut, de la Călinești, r. Fălești până la Grozești, r. Nisporeni. Aceasta era o linie marcată de o sârmă ghimpată cu o înălțime de 2,2 m și cu o lungime de 387 de km. Sârma era completată cu senzori care trimiteau semnale în caz că de ea se atingea cineva: om, pasăre sau căprioară. Iar pentru a securiza și mai mult frontiera și pentru a nu lăsa pe nimeni să scape, de-a lungul sârmei se întindea și o porțiune de pământ arat zilnic fin ca să lase amprentat orice pas. „Grănicerul era un militar de elită, pregătit fizic și moral să facă orice pentru a proteja frontiera țării sale”, crede Efim Donos. Cu toate acestea, Donos susține că în timpul activității sale nu au fost înregistrate situații de conflict. „Noi ne înțelegeam bine cu românii. În fiecare lună ne întâlneam pentru a rezolva problemele care apăreau. O dată mergeam noi la ei, altădată ei veneau la noi”, povestește bărbatul, care acum este președintele Organizației Veteranilor Grăniceri și spune el: patriot al Republicii Moldova și al URSS.

Timp de două decenii (1944-64), în ce privește Basarabia, istoriografia din România este redusă la tăcere și oamenii din Basarabia sunt ținuți sub capacul propagandei sovietice, unde li se vorbea despre libertate, bunăstare, fericire și pace.

Potrivit lui, pe sovietici și români nu îi despărțea doar sârma ghimpată, care nu permitea să treacă nicio pasăre sau iepure, ci și sentimentul de ură infiltrat de liderii sovietici și de propaganda pe care o răspândeau. „Se cultiva ura în neamul nostru basarabean pentru cel român. S-a ajuns până la scoaterea din textele din presă și cărți ale unor îmbinări de cuvinte. Și se repeta continuu că moldovenii nu sunt români, iar românii sunt răi”, povestește Beșleagă.

După moartea lui Stalin, în ciuda politicii oficiale antiromânești, în 1956, localnicilor li s-a permis treptat să-și viziteze rudele din România. „Cei care primeau dreptul să ajungă în România erau aleși cu atenție și li se organiza un traseu special pe care puteau să se deplaseze. Chiar li se spunea cu cine pot să discute, iar acești oameni erau însoțiți de ofițerii KGB-ului, care la întoarcere raportau: am fost acolo, ne-am întâlnit acolo, acela a spus aceea…”, relatează istoricul Sergiu Musteață.

În RSSM ajungeau cărți scrise în română. Lucrurile păreau să ia o întorsătură pozitivă. Asta a durat mai puțin de cinci ani. „Pe urmă a venit Bodiul la putere și a înăbușit această mișcare. A făcut rusificare totală. Toți rușii erau la putere, limba noastră nu se auzea”, povestește Beșleagă. Potrivit lui, anume Bodiul a fost cel care, timp de 20 de ani, a făcut mai multe campanii împotriva individualității și împotriva naționalismului românesc. „El spunea că dacă naționalismul moldovenesc mai putea fi tolerat și înțeles, atunci naționalismul românesc trebuie ars cu fier roșu”, susține scriitorul Beșleagă.

Într-o perioadă foarte scurtă, în ochii Moscovei, România se transformase într-un oponent ideologic și politic chiar mai periculos decât americanii, scriu istoricii Elena și Gheorghe Negru în cartea lor „Cursul deosebit al României și supărarea Moscovei”. Acest război informațional antiromânesc în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) s-a declanșat după ce, în mai 1964, la editura Academiei de Științe a Republicii Populare Române, apare o lucrare semnată de istoricul și jurnalistul german Karl Marx. Acesta scria că anexarea Basarabiei la Imperiul rus în 1812 a fost nelegitimă, pentru că Basarabia era populată de români.

Dar acest lucru nu a reușit să oprească întrebările pe care au început oamenii să și le pună. Liderii sovietici primeau lunar rapoarte despre „pericolul” presei, literaturii, radioului și televiziunii din România și din Occident, la care aveau acces o parte din moldoveni. Mai mult, era întocmită și lista oamenilor abonați la ziarele române și aceste persoane erau urmărite cum vorbeau cu vecinii și ce păreri aveau despre URSS.

Ivan Bodiul, prim-secretar al Partidului Comunist din RSSM (1961-1980), într-un document secret din februarie 1965, scria liderilor de la Kremlin că este îngrijorat că tot mai mulți moldoveni încep să citească ziare și reviste străine. „Asta mai ales în perioada în care, din motive economice, în republică au fost desființate revistele Nistru, Tribuna agitatorului, Colhoznicul Moldovei”, scria Bodiul. El susținea restabilirea lucrurilor și că trebuie să fie mobilizată conștiința națională și sentimentul de patriotism al poporului sovietic. „Probabil, prea degrabă am început să credem că toți cei proveniți din clase înstărite, după ce au fost expropriați, s-au debarasat total de dorul de trecut”, scria el în raport.

Bodiul avea o antipatie aparte pentru moldovenii care aveau rude în România, pentru că „se lăsau influențate în plan psihologic și adesea întreprindeau acțiuni pro-române”. Însă dușmanii lui erau, totuși, profesorii „rău intenționați care îi montează pe elevi împotriva limbii ruse, insistând ca predarea să fie doar în limba moldovenească… Unii profesori apelează la manuale românești, iar prin aceasta scad calitatea predării și nu folosesc realizările științei sovietice în pregătirea cadrelor”.

La 14-15 octombrie 1965, la Congresul Scriitorilor, mai mulți intelectuali au protestat împotriva politicii de rusificare și au cerut adoptarea grafiei latine în RSSM. Însă, liderii sovietici s-au prefăcut că nu-i aud, declarând că nu au de gând să schimbe grafia după ce aproximativ 80% din populația Moldovei a fost școlarizată în limba rusă. Mai mult, autoritățile încurajau studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.

Deși sovieticii susțineau că se înțeleg bine cu românii, Leonid Brejnev se arăta profund nemulțumit când liderul român Nicolae Ceaușescu, în cadrul întâlnirilor lor mai puțin oficiale, aborda subiectul tabu legat de Basarabia, relatează istoricul Sergiu Musteață. „Documentele din anii `70 arată că în cadrul unei întâlniri, Brejnev l-a atenționat pe Ceaușescu: În acest an nu vorbim nimic despre Basarabia”, descrie istoricul.

Relațiile cu România se îmbunătățesc deja începând cu perioada lui Mihail Gorbaciov, dar cu toate acestea, subiectul că Basarabia ar fi pământ românesc, nu era discutat și continuă să fie evitat și în prezent, după aproape trei decenii de la destrămarea Uniunii Sovietice.

Au trecut aproape 20 de ani de când s-a pensionat, dar cu toate acestea Efim Donos, grănicerul de la frontiera cu România, continuă să mențină legătura cu foștii săi colegi, iar în fiecare an, împreună cu reprezentanții fostelor republici sovietice, mai plantează câțiva arbori pe teritoriul Memorialului „Eternitate”, drept simbol al „înțelegerii și unității”, spune bărbatul cu părul cărunt, privirea limpede și spatele pe care-l ține drept, la fel cum o făcea în timpul misiunii sale de protejare a frontierei.