Femei din stânga Nistrului
Satul Doroțcaia se află în partea stângă a Nistrului, cu un umăr lipit de așa numitul „punct de trecere" instalat de transnistreni. În sat, care a trecut prin focuri de armă și bombe aruncate în timpul războiului, locuiesc 3038 de oameni, conform recensământului din 2014.

„Dimineața era liniște. Lucram până la amiază, după care fugeam acasă când bombele și împușcăturile începeau să răsune prin tot satul. Dormeam în beciuri și ne temeam că am putea să nu ne mai trezim a doua zi", își amintește Nina Diordiev, locuitoarea satului aflat sub controlul autorităților de la Chișinău.
În Doroțcaia sunt 1560 de femei (51,3%)
Majoritatea terenurilor agricole ale localității sunt pe partea condusă de așa numitele autorități transnistrene. Ceea ce înseamnă că oamenii care vor să ajungă la pământurile lor pot să-și uite sapa, dar niciodată buletinul de identitate pe care să-l prezinte separatiștilor. De multe ori separatiștii nu le permiteau localnicilor să ajungă până la pământurile lor, ceea ce le-a cauzat pierderi mari, însă, oamenii spun că din august 2018 situația s-a ameliorat și pot ajunge liniștiți la terenuri.

Doroțcaia este scăldată de soare, răcorită de vântul care vine dinspre Nistru și inundată de multe flori parfumate. Satul are străzi îngrijite, un muzeu cu obiecte de secole, casă de cultură renovată și frumoasă și oameni care zâmbesc.
În satul Doroțcaia întâlnești foarte mulți oameni care au numele Berzan. Localnicii spun că acest nume se trage de la stema satului pe care găsești o barză.
Eugenia
Eugenia Berzan este coordonatoare artistică la casa de cultură, începând cu anul 2011. Atunci a revenit din Franța cu întreaga familie. A organizat multe concerte și le-a dat un concept mai modern. Ea este cea care face scenarii, organizează evenimentele și stă în spatele culiselor și urmărește ca totul să funcționeze ca pe roate. Deși îi place ce face, totuși se gândește că peste un an, după ce fiicele vor absolvi liceul, vor pleca în altă țară, „ca să aibă un viitor mai frumos”, spune ea.
Mădălina
Mădălina Nicolaev are 8 ani și îi place foarte mult fotbalul. Ea este una dintre fetele care joacă împreună cu băieții.

„Dar ce, au încotro?", se arată nedumerită ea, când cineva o întreabă dacă au acceptat-o ușor băieții în echipă. Îi place atât de mut să joace, că uită noțiunea timpului și nici nu mai atrage atenția la soarele care-i arde părul blond prins strâns la spate.
Tata mi-a zis că dacă voi juca așa de mult pe stadion, am să leșin și cad. Așa că stau acasă până pe la 16:00, după care fuga la stadion.
Mădălina își amintește cum mama i-a spus să meargă să facă lecții de dansuri, iar ea nu voia. „M-am dus la dansuri plângând, dar apoi i-am zis că totuși vreau la fotbal și m-am dus", povestește Mădălina lovind tare mingea.

„Nu mă întrebați de câte ori am schimbat deja mingile de fotbal. Nu vreți să știți… Este deja a 9-a, dar nu eu le rup. Ce să fac dacă așa se rup de repede?”, se arată ușor nedumerită ea.
Galina
Galina Leașco este fostă agronomă, iar acum își petrece ziua întreagă în sera unde cresc roșii mari și parfumate. Mai crește iepuri, găini și îngrijește grădina mare cu flori, copaci și legume. „Râd mereu, chiar dacă ochii îmi sunt plini cu lacrimi", spune ea.

Galina este membră a ansamblului folcloric Nistrenii.
Își amintește de anii pe care i-a trăit alături de soțul care a fost bolnav timp de 20 de ani. „Ba cu piciorul, ba cu mâna…", povestește Galina. Dar cei mai grei au fost ultimii ani, după ce soțul a suferit un atac vascular cerebral, în urma căruia a început să aibă aproape zilnic accese de epilepsie. „Dacă nu avea noaptea, avea ziua, și trebuia să fiu mereu lângă el, dar nu puteam sta acasă, că aveam de crescut și pe cei trei copii", își amintește ea. De aceea ziua îl lua cu ea la serviciu, iar noaptea stătea aproape continuu trează.

Ca nopțile nedormite să treacă mai ușor a început să-și cumpere și să citească romane de dragoste și detective, care sunt acum adunate în mai multe dulapuri.
Angel's Star
În satul Doroțcaia găsești un ansamblu folcloric, trupă de dansuri, fanfară, dar și o trupă formată din cinci tinere de 18 ani - „Angel's Star". Ana Melnic, Diana Berzan, Corina Lupașco, Stephanie Berzan și Anastasia Constantinov au venit în trupă în urmă cu vreo 5 ani.
„Eram prin clasa a 6-7-a când am venit în trupă. Formația deja era construită, dar încă nu avea denumirea și au zis că au nevoie de o toboșară și m-au ales pe mine, cea mai mășcată", râde Ana.
Toate fetele voiau atunci să ajungă să cânte la tobe, dar în foarte scurt timp au găsit instrumentul muzical care li se potrivește cel mai bine. Ele sunt laureatele concursului internațional „Cântă inima”, ocupând locul III și fiind cele mai mici participante. Fetele fac repetițiile în casa de cultură, într-o încăpere mică, cu pereții acoperiți de covoare roșii, pentru un sunet mai bun.
Maria
Casa Mariei Crocmazan o găsești printre flori. Are o grădină plină, colorată și parfumată, iar printre ele o descoperi pe ea, în fiecare dimineață și seară, când soarele nu arde atât de tare. „Dimineața, înainte de serviciu, mă duc să le văd, să le mai vorbesc și să mai dojenesc buruianul. Îi spun că aici nu îi este locul”, povestește Maria, șefa depozitului de materiale agricole. Florile i-au plăcut de când se ține minte și le sădește și îngrijește în jurul casei sale de trei decenii. Jumătate din viață a fost înconjurată de flori.
În grădina Mariei găsești peste 100 de tufe de trandafiri și multe alte flori la care nici nu le mai ține contul. Ea spune că cel mai potrivit cadou pentru ea e un bobocel de floare nouă, pentru care să aleagă cu grijă locul. Din 2013, Maria locuiește în casa care pe care a cumpărat-o de la fostul primar al localității. Acesta este descris de către localnici ca mare gospodar, care în anii '60 a transformat niște dealuri în ceea ce este acum satul Doroțcaia. A construit case, stadion, casă de cultură, muzeu, școli, oloiniță și multe altele.
Nina
Nina Diordiev lucrează secretară la primărie. Povestește că în timpul conflictului din '92 dimineața lucra. Venea la serviciu, făcea dări de seamă și trimitea materiale de construcție pentru oamenii ale căror case au fost distruse de bombe.

Nina spune că în timpul verii nu e timp de odihnă sau de stat în fața calculatorului. „La serviciu, apoi acasă și la prășit. Odihna te așteaptă iarna. Dar acum nu ai timp pentru asta", spune ea.
Atunci era strașnic să trăiești. Nu știai ce va urma.
Elena
Elena Toderiță are grijă de curățenie la primărie, iar în timpul liber cântă împreună cu Ansamblul Folcloric Nistrenii, alături de alți 20 de membri. Asta făcea până la pandemie, iar în ultimele patru luni, scena ei este bucătăria. „Atunci spuneam că nu prea avem timp, dar acum vrem, dar încă nu ne putem aduna", spune ea. Nina povestește că un cântec bun e cea mai bună alinare în zilele când parcă simți o piatră pe inimă. „Cânți și vii acasă parcă mai fericită", povestește ea.
Cheochia Hana
Ana Gherlac are 77 de ani și este numită de săteni cheochia Hana. Ea își amintește cu durere de toată viața sa, marcată de două războaie. „Noi toată viața am lucrat, dar am rămas fără nimic”, spune ea. Pe cheochea Hana o poți întâlni la ora 8 dimineață mergând spre casă, după ce a fost în deal de vreo două ori deja. Chiar dacă afară e cald, iar asta îi slăbește și mai mult organismul pe care-l sprijină în două bețe, oricum curtea îi e îngrijită, iar iarba din fața porții e proaspăt prășită și adunată.
Avea trei vaci, dar pentru că nu mai are putere, crește doar găini și gâște. „Eu noaptea nu dormeam, făceam ordine, coceam, ca ziua să mă duc la lucru”, își amintește cheochea Hana. Acum îi este tot mai greu. „Toată ziua pot să uit să mănânc, că am multă treabă, iar seara mă duc să gătesc câte ceva și merg la găini să adun ouăle, și le vorbesc, iar cocoșul mă ciupește de mână până la sânge, da' eu și așa sunt ele-ele. Dau să mă pornesc și mă duc pe pânce, dar rățoiul mă apucă de picior și mă trage, iar eu îi spun: nu mă trage, scoală-mă!” (râde). Râde cu durere și atunci când își amintește cum astăzi nu putea aduce până acasă torba cu mâncare pe care a cumpărat-o de la magazin. „Merg puțin și mă pun jos, mai merg câțiva metri și iarăși jos. Noroc că m-am întâlnit cu sătenii și m-au ajutat”, spune ea. În '92 o bombă a căzut peste seraiul ei și l-a făcut țăndări, iar plămânii i-au fost afectați când a încercat să stingă focul.
Foto: Dionis Nicolai și Tatiana Beghiu

Acest material a fost realizat cu susținerea National Endowment for Democracy.