„Eu sunt evreu basarabean, dar în pașaport sunt moldovean. Asta pot arăta oricui”. Cam așa a început discuția cu Efim Ciornîi. Este unul din oamenii neobișnuiți care dau farmec Chișinăului. Poți să uiți de toate când îi auzi vocea profundă, care pare să nu încapă în corpul lui uscățiv. Vorbește lejer în câteva limbi, jonglând cuvintele în română, rusă și idiș.

***

Aproape două sute de oameni se adunaseră la Centrul cultural evreiesc Kedem. Și eu. Urma un concert de muzică evreiască. Anticipam o experiență neobișnuită, pentru că nu știam prea multe despre acest curent muzical, înainte să vin la concert.

Priveam oamenii din sală. Era aproape o atmosferă ca-n familie, unde rudele s-au întrunit după mult timp. Moderatorii de pe scenă vorbeau simplu, fără  solemnitate. Un bătrân, care ședea alături de mine, a înregistrat tot concertul cu telefonul său mobil. Artiștii glumeau că oricine va înregistra concertul va fi amendat cu un cântec. Uneori simțeam îndreptate spre mine priviri curioase ale oamenilor din sală. Probabil, la aceste concerte vin aceiași oameni, care se cunosc deja prea bine între ei ca să nu recunoască „intrusul”.

Am fost mirată să recunosc accente de muzică populară românească, deși ulterior aflat că acest curent muzical are influențe din folclorul moldovenesc, românesc și nu numai. Muzica klezmer este muzică tradițională evreiască din Europa de Est. A apărut prin secolul XVI, în așezările evreiești din Basarabia, România, Belorusia, Ucraina, Polonia (adică acolo unde evreilor li se permitea să trăiască) și era considerată muzică de nunți.

Dar să revenim în sala care urma să se umple cu muzică evreiască. Primul a urcat pe scenă Efim Ciornîi. Era prima oară când îl vedeam. În timp ce el povestea despre colegii lui de scenă din acea seară și despre ce urma să cânte, eu mă gândeam doar la cum poate încape într-un trup atât de firav o voce atât de puternică și clară.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/1944363628916704/

Cu Efim Ciornîi urma să ne întâlnim la o discuție abia peste o săptămână. Până atunci, știam că ține foarte mult la viața și spațiul său privat, este un om pe cât de aerian, pe atât de principial. Mai știam că muzica este viața lui, iar Piața Centrală îi este un fel de muză. Îi place să-și facă cumpărăturile acolo, să discute cu oamenii și… să cumpere brânză de oi.

Chiar și în ziua în care am stat la o cafea, cu care a ținut morțiș să ne servească, tot a trecut pe la piață. Nu-i place să vorbească despre propria persoană, dar are multe de povestit, în schimb, despre cultura pe care o reprezintă. Totuși, eu sunt mai încăpăținată decât el. Sunt curioasă să aflu detalii, multe detalii despre tradiții și mici obiceiuri evreiești, copilărie și familie. Ascultându-i răspunsurile, m-am simțit ca la concertul unde muzica evreiască mi-a amintit de folclorul românesc. Într-un mod foarte natural, istoriile lui se așează pe propriile mele amintiri din copilărie:

„În copilăria mea, ne adunam întotdeauna de sărbători, copiii, mătuși, unchi, într-o cameră mică. Părinții mei trăiau într-o cămăruță de șase metri pătrați, alături de mine, sora și fratele meu.”

Îl ascult, și-mi aduc aminte cum mergeam de sărbători în satul bunicii, unde împreună cu verișorii mei dormeam pe jos, unul lângă altul, să încăpem într-o cămăruță.

Nu toți evreii sunt muzicanți

Tatăl lui Efim vine și el dintr-o familie numeroasă. A avut patru surori și un frate. Toți erau muncitori, îmi zice el. Insistă pe faptul că nu toți evreii erau muzicanți. „Fratele tatălui meu lucra la construcții, ambele lui surori lucrau la fabrică. Una dintre ele confecționa încălțăminte, alta avea un lucru mai greu. Una avea soț electrician, alta – căruțaș, care transporta produsele alimentare pentru o cantină muncitorească.”

Vorbind de amintirile lui din copilărie, Efim își amintește de matza, pâinea special gătită pentru Paștele evreiesc. Astăzi nu o mai găsești în Chișinău.

„Țin minte din copilărie pâinea matza, asta era un fel de secret. Acum nu se mai coace la noi. E un întreg proces, ca matza să fie kosher și să corespundă tuturor tradițiilor. Cândva se făcea acasă. Astăzi sunt mici fabrici unde se coace, dar nu în Chișinău.”

Acum Efim Ciornîi își începe practic fiecare zi cu o cafea și o chiflă. Apoi, împreună cu partenera sa de viață și scenă – Suzanna Ghergus, organizează proiecte muzicale, concerte în care participă muzicanți din diferite țări și oferă lecții de muzică klezmer. Activitatea lor presupune multă comunicare cu oameni din întreaga lume și un orar flexibil.

Fiind pasionat de muzica klezmer în mod special, eroul nostru poate vorbi ore întregi despre ea, astfel aflu și despre un proiect de traducere a cântecelor populare moldovenești în limba idiș. Îmi amintesc amuzată ce sentimente ciudate am avut când ascultam „Bun îi vinul ghiurghiuliu” tradus în idiș, la concertul de acum o săptămână.

Are o înfățișare exotică, care se întipărește în memorie de la prima privire. Când l-am văzut pe scenă, părea să fie numai suflet, întruchipat aici și acum, doar pentru a cânta. Dacă nu l-aș fi cunoscut și l-aș fi văzut întâmplător pe undeva, tot la muzică m-ar fi dus gândul.

Vorbește aproape în fiecare zi cu mama sa, care locuiește în New York. Își cântă unul altuia în limba idiș. Recunosc, o relație profundă cu mama, la vârsta pe care o are Efim, se aranjează perfect lângă stereotipul că mamele evreice sunt foarte legate de copiii lor.

Mergeam pe drum împreună, ne duceam spre un cartier dosit, la intersecția bulevardului Grigore Vieru și strada Romană, spre casa unde a copilărit Efim Ciornîi. Îmi povestea despre vecinii familiei sale din copilărie, despre ocupațiile lor. Își amintește cum, fiind copil, îi urmărea prin ușa întredeschisă pe vecinii Mengl și Zelda cum cântau la acordeon. Așa au aflat părinții de mica pasiune a lui Efim și au decis să-i cumpere și lui acordeon, să învețe muzica. Astfel, doamna Roza, învățătoarea de muzică din cartier, a început să-I ofere lecții de muzică și lui.

„Până nu demult, mama mea îmi zicea: „Muzica este ceva frumos, dar trebuie să ai și o profesie”. Apoi ea a mers cu mine la un concert, unde s-au interpretat mai multe cântece pe care le-am compus eu. Eu am întrebat-o dacă îi place ce aude. Ea a zis: „Da, las’ să cânte”.”

Un alt vecin strângea haine vechi, pe care le schimba pe alte obiecte. Haine pe cărți, cărți pe viniluri, haine pe mărgele și panglici. Banii erau prea puțini atunci, așa că schimbul natural era o realitate de fiecare zi. Tot în vecinătate locuia și pictorul Mihai Grecu. Cică, privind prin geamul care dădea spre casa micului Efim, artistul spunea că acolo se află „ghetto evreiesc”.

Aș fi stat toată ziua să-l ascult. Acele detalii, care făceau farmecul copilăriei sale și al epocii de atunci, mă duceau cu gândul la bunicii mei și la povestirile lor despre tradițiile din familie și despre cum se trăia pe atunci. Dar m-am împăcat cu gândul că-l voi revedea în februarie, la Filarmonica Națională, unde a promis că va avea loc un concert de excepție, cu participarea a numeroși interpreți din străinătate.

Ne-am luat rămas bun și fiecare a plecat în drumul său. Cât de interesant poate fi un om? Cât de indiferenți suntem față de cei ce trec pe alături și ce comori pot fi descoperite doar într-o discuție? Nu poți să știi. Poți, în schimb, să vezi reportajul și să citești acest articol.

Acest reportaj a fost finanțat de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările și concluziile din reportaj aparțin autorilor și nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.