Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Asta ar îngâna satul Brânzenii Vechi, dacă ar putea. Altfel, am înțeles-o din ochii locuitorilor care au povestit despre ce poartă-n inimă, despre viitor și moarte.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/307991613320648/

În Brânzenii Vechi, Telenești, nu o să găsești drumuri bune, ci ulițe încărcate de bolovani din noroi și băltoace. Mai sunt și drumuri, doar că ele au fost asfaltate atât de demult, încât nimeni nu mai e mulțumit de ele. Oamenii sunt dezamăgiți și de posibilitățile de a munci în localitate. În afară de agricultură, de ferma din sat și de instituțiile statului, nu au unde lucra.

Pe drum nu-i țipenie de om. Găinile și gâștele gospodarilor umblă de capul lor și ciugulesc pe unde-i mai verde. Poate, după amiază, mai vezi cum vin elevii de la școală. Dar scena durează o jumătate de oră. Apoi, liniștea revine în forță…

În sat locuiesc 1911 oameni

Până la 18 ani – 234

De la 56 ani – 312

Plecați – 316

Cei mai mulți oameni îi găsești seara, înainte de ora șase, în centrul satului, unde se află un magazin, un teren artificial de fotbal și primăria. Este ora când lumea se întoarce de la muncă și trece ca să-și cumpere o pâine. De fapt, centrul satului este un loc magic, ce atrage oamenii și le pune viața la cale. De trei ori pe an, tot aici ei se adună la un joc de două nopți. Și se dansează hora, se-nvârtește de amețeală și băutură până răsare soarele și până obosesc picioarele.

Împreună până la sfârșit…

Drumurilor din Brânzenii Vechi le este cunoscută noțiunea de întortochere. Ele știu să facă un labirint, iar ieșirea din el, care avea menirea să ne salveze, la figurat, era o poartă verde cu galben. Ar fi fost mai simplu dacă porțile din jur ar fi avut o altă culoare decât verde. Totuși, ne-a întâmpinat Margareta Porcescu și ne-a dus în fața porții ei salvatoare.

În grădină, pe niște araci, stau ațâțate matahale de speriat graurii. Soților Porcescu le-au mai rămas niște poamă târzie. Primii struguri au ajuns în butoi și s-au transformat într-un vin roșu, parfumat.

Bălaia, pisica familiei, la fel ca poarta, avea ochii în două culori -unul albastru și altul galben. Speriată de oaspeți, nu a îndrăznit să se întindă pe țolurile din fața casei, unde își ia, de obicei, doza de dragoste și mângâieri de la stăpâni.

Ion și Margareta Porcescu au fost profesori în școala din sat, el – de fizică și ea – de istorie. Sunt căsătoriți de 54 de ani și se mai uită și astăzi unul la altul cu dragoste, chiar dacă obiectivele sunt ațintite spre ei. „Tare mult înseamnă răbdarea și iertarea. Ne străduim să fie reciproc”, spune Margareta în timp ce Ion confirmă spusele soției și adaugă: „Multe a mai răbdat din cauza mea”.

Au povestit și despre serile de film de pe vremea când erau studenți. Cu bursele pe care le aveau, își permiteau să meargă la cinema. Ce-i drept, luau locurile din ultimele rânduri.

– Dar nouă ne convenea, spune bătrânul.

– Îți convenea?, îl întreabă soția cu-n surâs ușor misterios. Și-a amintit serile de atunci, care o să rămână doar pentru ei doi și despre care nu vor povesti nimănui detalii…

Cei doi priveau unul în ochii altuia și zâmbeau de parcă ar fi fost în ziua nunții. Acum patru ani, când au împlinit 50 de ani de la căsătorie, au mai jucat încă o nuntă. „Am rupt colacul miresei. Dar știți ce-a făcut nora? A tăiat binișor cu cuțitul. Se ținea oleacă. Ca să fie egal când l-am rupt în două”, povestește Margareta și râde cu poftă de pătărania nurorii.

Margareta are 76 de ani, iar Ion are 77 de ani. Spun că viața a lor a fost veselă. Nu pronunță cuvântul moarte, nu se tem de ea și nu plâng, „cum fac alții”. „Iată așa, împreună cât o fi… Mă rog să fim unul pentru altul până la sfârșit. De asta nu știe nimeni, e mare secret: când, cum și unde. Nimeni nu știe…”, explică femeia.

„Satul a fost fondat în 1770. Creșteau multe oi în părțile noastre, pe atunci. Erau pășuni și au început a face brânză. Dar brânza, se vedea că era mai bună decât în alte părți, pentru că veneau negustori și de fiecare dată spuneau că se duc după brânză. La un moment dat, unul a zis: ne ducem la brânzeni. Asta mi-a povestit mătușa Profira Bârsan cu mulți, mulți ani înainte. Alte legende nu am mai auzit”, povestește Margareta, care și-a câștigat și titlul de istorică, atunci când a documentat și scris o carte despre istoria satului și a școlii.

„La Șura lui Anton”

Peste două mahalale, locuiește Alexandru Damașcan, care impresionează vizitatorii cu felurite lucruri vechi pe care le colecționează. Are peste 400 de obiecte și multe dintre ele i-au fost dăruite. Câți bani a cheltuit pe celelalte nu spune, dar se laudă că acestea îi determină pe mulți să-i calce pragul. „Curtea mi-e plină de har și prieteni”, spune Alexandru, trăgând din țigară. De obicei, fumează câte un pachet de țigări pe zi, dar când l-am vizitat, se pare că fumase mai mult. Nu avea emoții, ne-a asigurat. Poate i-am răscolit în amintiri.

S-a așezat pe un scaun vechi din colecția lui, punându-și picior peste picior. Pantofii îi sunt asortați c-o pereche de pantaloni bej și o cămașă deschisă la culoare, așa ca să-l prindă la față. Are aranjate sprâncenele blonde-roșcate. Am aflat asta de la fiica lui Felicia-Florentina. Se pare că anume ea i-a pregătit ținuta.

Felicia e cât Alexandru Damașcan de înaltă. E brunetă și are părul lung. Termină propozițiile tatălui sau i le completează, în special când este vorba despre familie, colecție și despre istoria românilor. A revenit acasă doar în vacanță, în rest, anul și-l petrece în România, unde este elevă. În România este și fratele, iar mama este în Sankt Petersburg.

Cei doi ne invită în casă să vedem medaliile vechi ale bunicului și clopotele colecționate. Aflăm că pereții sunt făcuți de Alexandru. „Fac reparație în apartamente, case, dar mai mult în interior”, menționează colecționarul, amintindu-ne că gardul și alte lucruri din jurul casei sunt făcute tot de mâna lui.

În casă e întuneric. E curat și lucrurile stau la locul lor. Totul este aranjat perfect, de parcă nimeni nu trăise de mult timp acolo. Iar canapelele negre, de piele, transformă camera de oaspeți în una de muzeu. Sau… cineva a aranjat casa cu o noapte înainte de a veni oaspeții.

„Aici m-am născut, aici mi-am petrecut copilăria, aici trăiesc. Fiind mic, o ajutam pe mama și la țesut. Obiectele pe care le foloseau la țesutul covoarelor erau așa niște obiecte frumoase că mi-au intrat în inimă.”

Cel mai drag lucru din colecție este râșnița bunicului. A găsit-o la el acasă. „Este munca oamenilor noștri. Meșterii pe atunci le construiau cu iscusință. Îți închipui câtă muncă a depus omul, sărmanul?! Cu râșnița pisau grăunțe. La ea se cere răbdare, dar oamenii atunci nu se grăbeau nicăieri. Încetișor, preparau crupa pentru puișori, pentru mămăligă. Își trăiau viața așa, în ușurință, nu în graba pe care o avem astăzi”, povestește colecționarului.

În timp ce toată atenția oaspeților este îndreptată spre colecție și stăpânul acesteia, o vietate mică, cu picioare scurte, cu blană roșiatică, flutură vesel din coadă și se încâlcește printre picioare. Este Linda, cățeaua familiei, care a văzut lumina zilei înainte ca Felicia-Florentina să se nască.

La ai ei 20 de ani, Linda e deja bătrână și surdă. În schimb, nu și-a pierdut pofta de mâncare și plăcerea pentru bunișor. A primit o felie de salam ca să stea liniștită. „Pâine nu mănâncă. Doar salam și cașcaval”, spune Felicia. Cățeaua a fost botezată în cinstea Lindei McCartney, o cântăreață din tinerețea lui Alexandru. Felicia se bucură că a găsit și denumire pentru pensiunea pe care vrea să o facă tatăl ei, acasă, unde ține colecția: „La Șura lui Anton”. Șura de la Alexandru, iar Anton de la bunicul ei.

Toată familia ne petrece, în afară de Linda, care a rămas să mozolească salamul. Ne așteaptă Galina Sârbu și teatrul ei de păpuși.

„Nu aud pe nimeni, doar pe păpușă”

În spatele gimnaziului din Brînzenii Vechi este la fel de îngrijit ca și-n față, doar că acolo lipsesc trandafirii. În schimb, sunt copaci, școala veche ale cărei încăperi au fost transformate în hambar de un agent economic, într-un magazin de rechizite școlare, în bibliotecă sau, pur și simplu, au fost lăsate de izbeliște.

La intrarea în școală, există o persoană care solicită semnătura fiecărui vizitator străin. În timp ce-mi puneam semnătura, Ștefan cel Mare ne veghea de pe perete. De pe celălalt zid, vegheau ochișorii eminenților de pe tabla de onoare. „Cam puțintei!”, îi spuneam femeii cu registrul. Potrivit ei, e abia începutul anului școlar și panoul urmează a fi actualizat.

După urcarea scărilor, după ocolirea unui coridor larg bej, drumul spre teatru de păpuși duce spre partea veche a școlii, unde pereții de culoarea pielii devin albaștri-vineții de la varul cu sineală.

O găsim pe Galina Sârbu, profesoara de limbă rusă, în cabinetul în care se lucrează la spectacole și la păpuși. De doi ani, împreună cu elevii săi, face teatru de păpuși. Marionetele sunt confecționate de cei mici. La invitația profesoarei, au venit câteva fetițe de clasa a IX-a, deja „artiste emerite” ale teatrului. Fetele știu toate cele trei piese montate, iar anul acesta au decis să le ofere șansa celor mai mici decât ele să se implice. Înțelept, s-au dat la o parte și se vor pregăti de examene. Profesoara lor se mișcă agitată în cabinet – ba pune muzică, ba-i spune Mărioarei să fie mai expresivă.

„Sper că au învățat ceva frumos și bun. În primul rând, ei au învățat a lucra în echipă, pentru că ei sunt diferiți. Au învățat să asculte unul de altul, pentru că pe scenă vorbește numai păpușa. Le-am zis: Să nu aud pe nimeni, doar pe păpușă. Ea este stăpâna, ea este împărăteasa, ea este regina, dar voi sunteți acei care mergeți după ea.”

Profesoara este cinstită și deschisă cu elevii. Doar așa obțin un rezultat, gândește ea. A sunat de lecție și fetele au plecat. În cabinet a rămas femeia, păpușile și noi. Nu are emoții, dar mâinile îi tremură puțin și ca să nu se vadă asta, apucă două mici păpuși care le îmbracă pe degetele arătătoare. Primele scene au fost interpretate cu aceste două jucării în fața nepoțeilor. Apoi de la ei și de la fiice a luat un costum mic național, jucării vechi, inimioare de la o nuntă, iar elevii au completat colecția cu altele materiale. „Toate păpușile, decorațiile sunt făcute cu mâna noastră, absolut totul. Cu acul, fără mașina de cusut, fără de nimic”, adaugă Galina Sârbu.

În primul an de teatru, s-au înregistrat vreo 15 elevi. Doar nouă au ajuns până la sfârșitul anului. De la începutul anului școlar curent, numărul a crescut. Sunt în jur de 20, dintre care șase sunt băieți.

Femeia are 62 de ani. S-a gândit că fiecare om trebuie să lase ceva în urmă. „Și urma aceasta trebuie să fie ceea ce-ți place foarte mult la această vârstă. Eu iubesc foarte mult copiii. Iubirea aceasta este imensă și mă face să mă apropii cât mai mult de ei și să fac ceva frumos cu dânșii”. Inspirată, Galina scoate câteva cărțulii de povești pentru copii de unde se va inspira pentru următoarele spectacole.

Am găsit în inima Margaretei și a lui Ion, a lui Alexandru și a Galinei dragoste. Fie de persoana pe care o are alături mai mult de 50 de ani, ori față de copii și de colecția pe care o completează de-o viață, sau față de cultură. Toate acestea îi mișcă-nainte să facă lucruri frumoase. Iar problemele cotidiene pentru ei puțin contează. Satul Brânzenii vechi nu are drumuri bune, dar are o inimă mare.