Satul Alexăndreni aproape că nu se deosebește de altele din Republica Moldova. Oamenii se confruntă cu aceleași probleme: lipsa locurilor de muncă, lipsa apei potabile, drumuri proaste. Totuși, Alexăndreni are un depozit de pesticide, evacuate astă vară de NATO, dar care este încă păzit de cinci câini, trei paznici și camere de supraveghere.

Drumul spre Alexăndreni ne-a luat mai mult de 40 de minute. De la Sângerei, pe dreapta, am străbătut câteva zeci de kilometri de piatră albă. Am trecut pe lângă Rădoaia, Sîngerii Noi, Trifănești și Heciul Nou. Într-un sfârșit, ajunși la o margine de sat, i-am văzut clădirile înalte, curțile pustii și casele de vânzare.

Totuși, scopul nostru era să găsim depozitul de pesticide, evacuat astă vară de către autorități. La marginea satului, înainte de pod, sunt câteva clădiri, aparent părăsite, dar nu există niciun indiciu că acesta ar fi depozitul. Ca să aflăm sigur, ne îndreptăm spre primăria localității.

Satul e mare, iar strada centrală este asfaltată și aglomerată. Găsim primăria pe partea dreaptă, la capătul satului. E-n reparație și pe afară sunt aranjate schelele. Într-un cabinet micuț, două femei își beau ceaiul. Soba era caldă, iar mâinile mele înghețate s-au dezmorțit imediat. „Iado-himicatul îl găsiți cum ieșiți din sat, pe traseul Bălți-Florești, la stânga, treceți de o vale, apoi de un deal și la stânga este un drum de beton”, îmi explică femeia. În carnet așa și am scris: Florești-Bălți, deal, vale, stânga, drum, beton. Din a doua încercare, ajungem la depozitul de pesticide.

Afară se vede o motocicletă cu remorcă, vreo câțiva dulăi parcă înnebunesc lătrând, iar paznicul se uită ciudat la mașina din fața porții închise. Pe un par al porții este agățat un semn cu simbolul craniului pe el. „Cu siguranță acesta este depozitul!”, îmi zic, dar nu îndrăznesc să deschid ușa mașinii, de frica dulăilor ce se reped spre poartă.

Copacul de mere de lângă depozitul de pesticide

Cu puțină ezitare, paznicul Grișa ne permite să intrăm. A deschis poarta, s-a urcat pe bancheta din spate și ne-am dus în fața depozitelor de pesticide. Ce păzesc cei cinci câini și cei trei paznici, nu se știe. Explicația lui Grișa este simplă: „Dacă nu ar păzi nimeni, s-ar strica tot sau ar fura, pentru că aici au rămas uși, geamuri…” și camere de luat vederi. Bărbatul nu dorește să vorbească în fața camerei, însă ne face o mică excursie.

„Nu mai avem nimic. Acelea care le-au scos, erau vechi, strânse din toată Moldova. Dar le-au luat. Gata, nu avem nimic. Doar dacă aduc odobrenii (n.red.: îngrășăminte) proaspete”, se scapă cu vorba bărbatul. „Poate să aducă, poate să nu aducă”, povestește Grișa. Niciodată nu a pronunțat cuvântul „pesticide”, ci „odobrenii”, care, potrivit lui, nu sunt periculoase. „Dacă nu dai nimica, nu ai nimica”, menționează el, fiind sigur că dacă nu pui îngrășăminte grâului, el rodește mai puțin.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/706478483078503/?__xts__%5B0%5D=68.ARAbbuAbVF-eHizGv_ilVoD_vJsQuMKup5XxkCWh5nLBOD3qbZEDUdK2MqgXaLT9vZdRHgdMSocyBmU_O0YpbAX-woRfb0jzSB66iISjeGcY1cAVNOzmEa0FUXCJTCnhMg6ZDZhhkL2hEs_LG_8d_5jJHCUipSRIMNOv64CAkAT7QEph8Q7NCBCfBPEwDp0wdSgF5KvPNKVw7DqG3eOtgWwJlFHSO9OFGh9KRdmHZN1Mwc4g-xf4YLJKcirgrQDS2rnyXfiGQdQKeWz4kU1rw7JVFEKA8aT44eb-oM29qvPNfScZJI7JC8mMtxjXdEHFkeoJM5Q5MsMF&__tn__=-R

În afara satului Alexăndreni, există un depozit de pesticide din 1992.
În vara lui 2018, depozitul a fost evacuat de NATO.
Pe teritoriul Moldovei mai rămân 4000 tone de pesticide, înhumate la poligonul din satul Cişmichioi, Găgăuzia.

Pe teritoriul depozitului, ne însoțește Puricoasa. Așa o cheamă pe cea mai mică cățea dintre toate animalele. Mandibula ei mișcată puțin înainte o face să arate de parc-ar zâmbi cu „toți cei 32” de dinți. Puricoasa duce o viață îndestulată. Carnea cu termenul expirat de la un magazin din Bălți ajunge în farfuria câinilor, iar paznicii depozitului de pesticide au câțiva saci de grăunțe din care fac mămăligă pentru cei cinci câini.

Lui Grișa nu îi trebuie pământ. A făcut un calcul și a concluzionat că este mai eficient să cumperi două tone de porumb sau de grâu. „Cine să lucreze pământul? Ai un hectar. Plătește 1200 pentru arat, 1200 pentru semănat. La strâns, plătești arul cu 10 lei. Mai trebuie de prășit și ajungi la 4 mii de lei. De banii aceștia, du-te și îți cumpără una, alta și șezi acasă. Noroc și sănătate”. Povestește împăcat bărbatul și ne întreabă dacă nu vrem mere. „Sunt aici înainte de 1990 și nu am murit, dar voi, tem bolee (din rusă, n.red.: cu atât mai mult), nu o să muriți”. În câteva clipe e sus. Copacul arată ca un pom de Crăciun în care merele mășcate fac din ochi la fel cum strălucesc globulețele, dinții de argint al paznicului și lănțișorul, la fel, de argint. Aruncă câteva mere mai mari decât pumnul și ne urează drum bun.

„Se vinde”

Revenim într-o zonă mai populată. Totuși, cu greu poți să-ți dai seama unde te afli, pentru că singurul lucru care desparte satul Alexăndreni și orașul Biruința este o cale ferată. Drumul central al satului este proaspăt reparat. Totuși, celelalte drumuri sunt de o calitate proastă și oamenii sunt foarte nemulțumiți. De fapt, se simte o stare de resemnare în legătură cu drumurile proaste, lipsa apei potabile, lipsa locurilor de muncă. Iar casele pe care scrie „se vinde” completează tabloul trist.

Este albastră și pe ea scrie „Продаётся”, iar în curte se văd găini și câinele. Alături de casă, trebăluiește o femeie trecută de 50. Este nepoata proprietarei. A venit să facă curățenie, iar în câteva ore urma să plece la spitalul din Bălți. Bunica ei este bolnavă și rudele cred că bătrâna nu se va mai întoarce niciodată acasă, de asta au decis să o vândă.

În Alexăndreni sunt 1407 de oameni.
182 sunt plecați peste hotare.

Ochii ne duc pe drumul îngust care niciodată nu a văzut asfalt, pietriș sau reparație. A fost doar rumegat de mii de ori de picioare și roți. Este sensibil, în special toamna târziu, când plouă întruna sau primăvara, când se topește zăpada. Se înmoaie fără să vrea și i se fac riduri adânci care se întind, poate, după următoarea ploaie puternică.

La răscrucea de drumuri, pe partea dreaptă, într-o grădină, o femeie trecută de 40 de ani face curățenie. Pe partea stângă sunt câteva tomberoane pline și gunoi în jur. „Cinci zile în urmă l-au strâns. Pentru că este interzis să dăm foc frunzelor, noi le aruncăm la gunoi”, explică doamna Nati, așa cum îi place să i se spună. Și-a scos mănușile roșii de pe mâini și încerca, repetat, să refuze sunetele celor care o sunau.

„Noi am scos șase saci de ceapă din pământ anul trecut, anul acesta nicio căldărușă nu avem. Anul trecut am scos un sac de fasoale, iar acum o căldare”, spune femeia, care din anul 1999 lucrează peste hotare și revine periodic acasă. „Înainte se ducea țăranul la prășit, avea de lucru. Acum ce fac? Ca să nu plătească la narod, se dă cu chimicale și omul muncitor este nevoit să muncească cu ziua.”

Să vândă casa din Alexăndreni – exclus. „Cât de târziu, dar tot te întorci acasă”, menționează doamna Nati. Despre mahalaua ei poate spune că e formată din pensionari. „Doamne, măiculiță sfântă! Voi știți câtă lume de la noi nu este acasă?”

Despre lipsa locurilor de muncă se plânge și Nicolae Revenco. L-am întâlnit pe stradă împreună cu fiica lui Polina. A luat-o el de la grădiniță, pentru că soția este la muncă. „Majoritatea locuitorilor din Alexăndreni, Biruința și din localitățile din apropiere lucrează în Bălți, în Chișinău, dar aici este tare puțin de lucru. Înainte aici erau multe fabrici. Era de zahăr, de gips, de cărămizi. Dar astăzi nu a mai rămas nimic”, povestește bărbatul care este în căutare unui loc de muncă. Pare și el resemnat că nu are de lucru de mult timp.

Potrivit Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, la sfârșitul lunii octombrie, erau disponibile 1282 de locuri de muncă, iar în Sângerei doar 144 de locuri.