După ani lungi la depărtare de casa ta, simți că te-ai rupt de țara de baștină și că ai putea să nu mai revii. Totuși, la un moment dat, înțelegi că poți aduce schimbarea spre bine în viețile mai multor oameni care au rămas acasă. Așa sună foarte pe scurt și istoria Victoriei Dunford.

Când a decis să lucreze în Marea Britanie, Victoria, pe atunci, Scutaru tocmai absolvise facultatea de chimie analitică. Țara ploilor și a timpului posomorât a încântat-o încă în perioada studenției, când, în 2004, a avut posibilitatea să meargă pentru trei luni, într-un schimb de experiență. În 2006, a plecat doar pentru doi ani. Cel puțin așa credea ea. Același lucru i-a promis și mamei sale. Însă, viața i-a ales un alt traseu.

Acolo și-a cunoscut a doua jumătate și a decis să rămână. Și-au construit o casă pe Insula Wight, situată la sudul Britaniei. Totuși, dorul de părinți, de satul Mihăileni, unde s-a născut și a copilărit, de oamenii pe care i-a cunoscut, o măcina zilnic. Toate concediile le transformase în călătorii doar spre țara de baștină. „Din Moldova nu am plecat niciodată. Inima mea a fost mereu aici”, recunoaște Victoria.

Capitolul I. De ce nu?

În Marea Britanie, Victoria a urmat câteva cursuri de asistentă medicală și a început să lucreze la un spital. După ce a luat cunoștinţă de sistemul medical britanic, și-a pus multe întrebări. Nu înțelegea de ce sunt aruncate paturi fără nicio zgârietură, pentru a fi înlocuite cu altele mai confortabile. Nu înțelegea din ce cauză tehnica modernă, care avea doar câțiva ani și costa sute de mii de lire, este dusă la reciclare. Într-o seară, și-a împărtășit oful cu soțul său și i-a mărturisit că visează ca măcar o parte din acest echipament medical să ajungă în spitalele din Moldova. Atunci John (soțul) i-a spus că doar ea poate să facă această schimbare. „A fost un imbold bun. Și am zis: de ce nu?”. Așa a început totul.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/2654871024526793/

Nu a fost deloc ușor să aducă în Moldova primul camion cu echipamente medicale. „Să vii cu un camion încărcat cu echipament medical nu este cum ai trimite un colet părinților. Trebuie o groază de documente, efort și nervi”. O soluție legală a fost să deschidă, în același an, 2010, organizația MAD-Aid, care se descifrează „Make A Difference” (din eng.: Fă ceva), şi „Medical Aid Deliver” (din eng.: Livrarea ajutorului medical).

De atunci, a reușit să aducă în Moldova peste 50 de tiruri cu echipament medical, scaune cu rotile, paturi etc. Împreună cu soțul și câțiva voluntari încărca echipamentul în tiruri și-l aștepta în Moldova. Aici se ocupa cu descărcarea lui. Avea grijă ca fiecare pat, scaun să ajungă unde a promis că o să ajungă și că rămâne acolo, și este folosit cum trebuie.

Când a cunoscut mai bine sistemul de sănătate din Marea Britanie, lipsurile în spitalele de acasă s-au accentuat. Nu i se mai părea un moft și îngâmfarea soțului său John, care a rămas stupefiat când a intrat într-un spital raional din Moldova. Pereții jerpeliți, paturile rupte, cu spiralele de fier scoase la iveală, robinetele din care țâșnea apa în două cu rugină și medicii, care lucrau cu echipament cumpărat cu vreo 30 de ani în urmă, nu i-au inspirat încredere că în aceste clădiri poți găsi alinare și te poți trata.

„În 2009, când John a intrat pentru prima dată în spitalele noastre, a zis că au rămas cu cel puțin 50 de ani în urma spitalelor din Marea Britanie”, își amintește Victoria. Acum, ea înțelege cât de multă dreptate avea atunci soțul ei și cât de mult de lucru are de făcut.

Capitolul II. Țara care nu știe să-i îngrijească

A învățat să ceară, nu pentru ea, ci pentru cei care au nevoie de ajutor. „Am devenit mai puternică, mai curajoasă, poate chiar și mai încăpățânată. Nu acceptam cuvântul „nu” ca un răspuns definitiv. Știam că lupt pentru alții și asta mă făcea mai insistentă”, spune Victoria Dunford.

Într-o zi, câțiva cunoscuți au întrebat-o dacă ar avea cui să dea 200 de scaune rulante reparate. Nu a stat mult pe gânduri. A răscolit prin statistici și a discutat cu reprezentanții mai multor asociații care susțin persoanele cu nevoi speciale și a aflat că Moldova duce lipsă acută de scaune rulante. Erau peste 2000 de persoane care aveau nevoie de astfel de scaune. Victoria s-a gândit să le ofere în cadrul unui eveniment special organizat pentru copii cu nevoi speciale. Se gândea că nu va fi nicio problemă pentru asistenții sociali și primării să-i aducă la eveniment, dar și aici s-a ciocnit cu ziduri înalte de indiferență. După mai multe solicitări și încercări, a reușit să aducă la eveniment doar 70 de copii. Erau fericiți. Au primit scaune rulante, însă nu s-a ținut cont de mărimea și nevoile lor. „Era de parcă ai aduce un camion cu încălțăminte și ai da fiecărui om câte o pereche, indiferent dacă poartă mărimea 30 sau 50. Era printre primele noastre încercări să lucrăm cu acești copii”, zâmbește cu tristețe Victoria.

Capitolul III. O lume fără scări

În ziua evenimentului, Victoria a urmărit cât de fericiți erau cei mici pentru că au avut posibilitatea să iasă din casă, să vadă lumea de după porțile curții lor. „Un băiat și-a cărat fratele în sac, așa, în spate. Era ceva groaznic. Și vedeam că acești copii aveau atâta potențial în ei, dar erau izolați doar pentru că nu aveau un scaun rulant. Și atunci noi ne-am propus acest proiect grandios”, își amintește Victoria.

Nu a fost deloc ușor să găsească o clădire pe care să o renoveze și unde să fie cazat Centrul. Mulți încă nu o luau în serios. Spuneau că este naivă. Au fost și reprezentanți ai Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale care au îndemnat-o să renunțe. „M-a întrebat: de ce bagi banii în copiii aceștia, care, oricum, nu au un viitor? Deși sunt puternică, am început să plâng. Dacă dvs. vorbiți așa cu o persoană care a venit să investească, cum discutați cu cei care vin să ceară ajutoare?”, spune Victoria.

Totuși, după luni lungi de dispute și căutări, au reușit să ia în gestiune, pentru 49 de ani, clădirea unei foste grădinițe din orașul Râșcani. Treptat, cu investiții și ajutoare străine, a transformat o clădire aproape ruinată într-o oază pentru 20 de tineri cu nevoi speciale. „Ultimele șase săptămâni înainte de deschiderea Centrului Phoenix au fost critice și complicate, cu o grămadă de probleme. Eram obosită, dar știam la sigur că, dacă mor pe 20 septembrie, a rămas ceva în urmă”, zâmbește ușor melancolică.

Ne plimbăm prin Centru, observăm că acesta a devenit o școală de unde copii nu mai vor să plece. „Trebuia să instalăm utilaj nou și de aceea, am închis Centrul pentru două săptămâni, iar unii copii s-au supărat că totul a durat atât de mult”, râde și ne ghidează într-o cameră parcă ruptă din filmele lui Walt Disney. Aici, fiecare joc, atingere și pas este pentru dezvoltarea mușchilor.

La etajul întâi, găsim cantina, unde așteaptă peste 20 de măsuțe pentru persoanele în scaune rulante. Tot acolo, este cabina de duș, specială și ușor de folosit de către ei. În Centru nu găsești praguri. Totul, este făcut pentru confortul și dezvoltarea copiilor cu nevoi speciale. „Nu este nevoie de cheltuieli prea mari ca să faci viața mai ușoară și pentru persoanele cu nevoi speciale… Odată, un băiețel mi-a spus că visează la o lume fără scări, pentru că din cauza scărilor a fost nevoit să stea ani la rând doar acasă”, povestește Victoria.

De când a deschis Centrul Phoenix, au fost perioade atât de dificile, încât Victoria nu mai închidea un ochi zile la rând. Totuși, de fiecare dată copiii i-au dat forțe să meargă mai departe. „Alexandru, băiatul care a primit primul cărucior pe care l-am adus în Moldova, s-a apropiat de John și i-a mulțumit pentru faptul că poate vedea și copacii, dar nu doar frunzele de pe geam. Atunci John mi-a spus că noi avem o alegere, iar Alexandru nu o are. De aceea, suntem obligați să-l ajutăm pe el și pe alții ca el”, își amintește Dunford.

Capitolul IV. Enervează-te!

La începutul anului 2017, Victoria Dunford a fost decorată cu medialia „British Empire Medal”, ordin oferit de către regina Marii Britanii pentru ajutorul pe care l-a oferit copiilor cu nevoi speciale. „Este păcat că foarte mulți au fost mai deschiși la colaborare după ce am primit medalia de la regina Marii Britanie. De fapt, acea medalie nu a fost și nici nu este importantă. Important este Centrul, importante sunt proiectele”, spune dezamăgită Victoria.

În același an, moldoveanca a început să scrie cartea „Get Mad”, care s-ar traduce „Enervează-te”. Ideea principală a fost de a transmite copiilor de acasă că și ea a fost ca ei și a umblat pe drumurile pline cu glod din Mihăileni. „Oricine care are determinare și depune destulă muncă poate să ajungă de la glod la palat”, spune ea.

Ieșim în curtea Centrului. Acolo, la umbra unui nuc, stau adunați în cerc mai mulți copii în scaune cu rotile. În timp ce așteaptă prânzul, copii îi povestesc Victoriei ce piese vor cânta la karaoke. „La microfon vocea sună tare”, ne spun copii entuziasmați.

Victoria se ferește să se lege prea mult de copii, știe că atunci când va pleca în Marea Britanie îi va fi greu, iar copii o vor aștepta. Se ferește zadarnic. Copiii o așteaptă.

Peste o săptămână, când camioanele vor fi descărcate, toate echipamentele repartizate și va da ultimele instrucțiuni meșterilor care lucrează la amenajarea unui centru pentru bătrâni, Victoria va reveni acasă – în Marea Britanie. Acolo unde marea răvășită o așteaptă, acolo de unde a pornit Titanicul și va privi în zare, cu dor continuu de casă și toți copiii care-i clădesc Universul din inima ei.