O SCURTĂ ISTORIE URSS. Partea III
De ce bunicii nu criticau
puterea în URSS
De la crearea URSS până la destrămarea, ei nu prea era loc pentru libertatea de exprimare. Deși epurările făcute de Stalin au încetat odată cu moartea acestuia, acestea au lăsat o amprentă puternică peste felul de a fi al cetățenilor.

Dacă frica a de ajunge în exil sau a fi omorât, probabil, nu se mai resimte, oamenii continuă să se autocenzureze din frica de a-și pierde locul de muncă sau pur și simplu… din inerție. Totuși, timpurile trecute nu au reușit să-i uniformizeze pe toți, mai ales pe cei care au găsit mereu forme de a spune ce au de spus. Nina Misail este una dintre ei.
În anii `70, Nina Misail avea 25 de ani și muncea în satul Cioburciu din Ștefan Vodă în calitate de învățătoare. În același timp era și secretara organizației comsomoliste. Comsomolul era denumirea prescurtată a „Uniunii Tineretului Comunist" (Коммунистический Союз Молодёжи) și reprezenta organizația de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Astăzi Nina Misail este profesoară de limba rusă la Liceul Teoretic „Ștefan Vodă" din orașul cu același nume. Până recent a predat aici și Educația civică. În cei peste 55 de ani de muncă în sistemul de învățământ, prin mâinile ei au trecut mii de elevi, copiii și nepoții acestora și alte câteva mii de cărți, manuale și caiete la control. Totuși, femeia își amintește de vremurile sovietice în cele mai mici detalii, cu bune și rele.

La fel ca astăzi, în tinerețe profesoara Nina Misail era cunoscută pentru sinceritate și îndrăzneala de a spune ce gândește. Atenționările și îngrijorările colegilor și cunoscuților nu o motivau să fie mai prudentă. Amintindu-și despre asta, în timp ce discutăm în biblioteca liceului, îl caută printre rafturi pe George Coșbuc, poetul interzis în perioada sovietică.
În operele sale, experiența tragică a războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului erau la fel de prezente ca tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii.
Participând la o competiție de poezii la Bender, Nina Misail a urcat pe scenă și a recitat „Noi vrem pământ!". Poezia, care te ducea cu gândul la pământurile pe care și le-au pierdut țăranii odată cu colhozurile și sovhozurile, a fost recunoscută doar de un bătrân din sală. „Puiul meu, cât de îndrăzneață și curajoasă ești! Dar trebuie să ai frică", i-a șoptit acesta la ureche. „Tu în ce vremuri trăiești?!", i-a reproșat profesorul de la care a învățat poezia. „Norocul tău că nu erau alții care să știe cine este Coșbuc!"
Sociologul Petru Negură povestește că, după moartea lui Stalin, exista un acces deschis la autorii români, însă strict în spațiul privat. „Când ajungeai în spațiul public să reciți poeme de Coșbuc sau Delavrancea sau alți scriitori din partea dreaptă a Prutului, din acel moment erai luat la creion. Asta se întâmpla din motive identitare și de politică națională. Mai mult, dacă vii cu poemul „Noi vrem pământ" de George Coșbuc în spațiul public care poate fi citit în diferite feluri… Ce înseamnă asta? Pământul a fost colectivizat și tu vii cu o poezie în care spui că vrei pământ? Vrei pământul înapoi de la colhozuri. Evident că asta nu sună bine", a comentat sociologul.

Dar în perioada lui Stalin, lucrurile erau cu totul diferite. Sociologul explică în cartea „Nici eroi, nici trădători. Scriitori moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă" cumau început să fie publicați, în perioada stalinistă, scriitorii de pe partea cealaltă a Prutului.

O directivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Moldovenesc din mai 1941 a recomandat să fie făcute demersurile necesare pentru a studia patrimoniul clasic al literaturii moldovenești și să pregătească pentru publicare operele reprezentative. Dar clasicii literaturii moldovenești întârziau să apară. Ei nu au fost editaţi nici în 1946 și nici în 1949, când a apărut o altă rezoluţie a partidului în acest subiect.
Grigore Vieru

ЛЕНИН


Когда я кричу,
то не могу думать о том,
О чем я кричу.
Поэтому я говорю шепотом,
Или молчу.
Особенно тогда,
Когда с Лениным разговариваю.

LENIN


Când eu strig,
nu pot să mă gândesc
la ce eu strig.
De aceea, eu vorbesc în șoaptă
sau tac.
În special
atunci când eu vorbesc cu Lenin.


Numărul scriitorilor clasici ruși și sovietici publicaţi în revista „Octombrie" între 1945 și 1950 era de două ori mai mare decât cel al autorilor clasici moldoveni. Totuși, în 1948 a apărut o antologie de „literatură moldovenească" din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. „Fără a respecta criteriul reprezentativităţii istorice, textele incluse în antologie sunt selecţionate de așa manieră încât să demonstreze prietenia de veacuri dintre poporul moldovean și cel rus și ostilitatea permanentă dintre moldoveni și munteni", menționează autorul cărții.

Editarea celui de-al doilea volum al antologiei, conţinând operele unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea, a fost amânată de pe un an pe altul, până în 1952. Chiar și atunci, scriitori ca V. Alecsandri și M. Eminescu, consideraţi suspecţi în acea epocă, au fost lăsaţi la o parte pentru vremuri mai bune.

Petru Negură mai povestește că în perioada sovietică se dădeau granturi pentru literatură. Accesarea acestora venea cu niște condiții, cum ar fi să scrie literatură oficioasă. Prin urmare, unii scriitori de-ai noștri care sunt considerați astăzi patrioți, pro-români, au avut poeme despre luna în care s-a născut Ilici, despre colhozuri și patrie. Acesta era un compromis pentru ei cu regimul sovietic și în așa mod „ungeau ochii cenzorilor".
„Critica de la bucătărie"
Regimul vedea în critici un pericol de destabilizare a situației, dar și un pericol în ceea ce înseamnă combaterea discursului oficial.

„Libertatea de exprimare era la bucătărie. Critica regimului, liderilor, ideologiilor sovietice cumva era greu de conceput. Îndrăzneți erau puțini și ei au devenit victimele regimului. Cei care au îndrăznit să critice regimul au fost declarați dușmani ai Uniunii Sovietice. Unii dușmani ai poporului au fost judecați, iar cei mai fericiți au fost expulzați", ne reamintește istoricul Sergiu Musteață.
Peste 25 de milioane de oameni au fost epurați de Stalin pe parcursul conducerii URSS

Epurările sub forma lagărelor de reeducare, deportărilor, lichidarea oponenților politice aveau scopul de a-i consolida puterea lui Stalin. În teorie, epurările au conservat și purificat partidul comunist, dar și statul sovietic. În practică, Stalin scăpa de cei ale căror idei și comportări erau considerate o amenințare la adresa propriei lui autorități. Citește și O scurtă istorie a URSS".
Momentul care a luat o întorsătură în istorie la capitolul libertatea de exprimare, potrivit sociologului Petru Negură, a fost în 1956 când la Congresul al XX-lea al PCUS Hrușciov a denunțat epurările staliniste. Destalinizarea s-a simțit și în literatură. De exemplu, aproape de sfârșitul perioadei de conducere a lui Hrușciov (1953-1964), scriitorii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au îndrăznit să discute la un congres despre adoptarea alfabetului latin.
Petru Negură, sociolog
Practic, liderul uniunii sovietice a condamnat crimele stalinismului la congresul partidului. Din acel moment oamenii au prins la curaj. Dacă Hrușciov își permite lucrul acesta, ce să mai spunem despre noi? Discursul critic era de nestăvilit. Se spuneau lucruri mai îndrăznețe, dar nimeni nu se mai temea că o să fie deportat în Siberia. Putea să le fie frică să-și piardă locul de muncă.
Totuși, Nina Misail își amintește că „erau și oameni buni, și momente frumoase". „De exemplu, secretarul de partid din sat ne permitea să stăm de vorbă și să-i spunem tot ce se întâmplă rău în rândul tineretului. Noi am observat că unii dintre tineri consumă mult alcool. Ni s-a permis să ne ducem la secretar, să-i povestim și să luăm măsuri cu aceștia", spune ea.

În schimb, femeia își amintește că la adunări „se decidea așa cum credea directorul școlii, președintele, iar ceilalți trebuiau doar să ridice mâna". Asta se întâmpla, pentru că… „начальники знают" (în rusă), adică șefii știu mai bine. „Așa spuneau, că ei sunt șefi și ei trebuie să știe, să gândească, dar noi trebuie, așa chiori, să-i urmăm. Asta ne-a rămas ca moștenire", a concluzionat profesoara.
Infecția
Nicoleta Brânză, scriitoare

Înainte de a merge la o tabără internațională am participat la un instructaj. Ne-au învățat cum să ne îmbrăcăm, cum să ne purtăm, cum să mâncăm, ce să vorbim și ce să nu spunem, în nici un fel de circumstanțe. Eu chiar eram sigură că Uniunea Sovietică este cea mai tare forță a lumii și că există alte state care, din invidie, ne vor răul. Eram sigură că „la noi" știința, medicina, cultura sunt la cel mai înalt nivel.

Legat de libertate – nu exista nici un fel de libertate. Nici măcar acasă, în perimetrul privat. Părinții se ascundeau de copii, ca ultimii să nu scoată ceva interzis din casă. Toți aveau niște pilde cu oameni care s-au răzvrătit sau au fost împotriva sistemului și au pățit ceva grav, așa că majoritatea se abținea de la a fi altfel.

În schimb, în fiecare dintre noi era o sămânță, o sete și o dorință de libertate, care ne-a alimentat și ne-a făcut să înțelegem cum vrem să fim, când o să creștem și o să putem fi liberi.
Istoricul Musteață spune că deportările și teroarea regimului sovietic a băgat frica în oameni, iar în prezent societatea moldovenească rămâne puternic dominată de o frică deja ereditară.
Sergiu Musteață, istoric
Părinții au fost înfricoșați și au transmis frica lor către copii. Cei din urmă o vor transmite copiilor lor. Ei nu au depășit starea de frică și nu au înțeles încă ce înseamnă să fii cetățean cu spirit critic, iar critica constructivă este parte a democrației și a comportamentului civilizat.
Mai mult, specialistul spune că dezvoltarea gândirii critice poate fi făcută în școală. Fosta profesoară de educație civică, Nina Misail, spune că „infecția" va putea fi tratată abia peste câteva generații.

„Infecția înseamnă… când cineva te impune să gândești altfel decât vrei tu, pentru că există interese de clan, de partid, de grupuri, de nenea care trebuie să fie primar sau președinte."

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *