În anii `70, Nina Misail avea 25 de ani și muncea în satul Cioburciu din Ștefan Vodă în calitate de învățătoare. În același timp era și secretara organizației comsomoliste. Comsomolul era denumirea prescurtată a „Uniunii Tineretului Comunist" (Коммунистический Союз Молодёжи) și reprezenta organizația de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Astăzi Nina Misail este profesoară de limba rusă la Liceul Teoretic „Ștefan Vodă" din orașul cu același nume. Până recent a predat aici și Educația civică. În cei peste 55 de ani de muncă în sistemul de învățământ, prin mâinile ei au trecut mii de elevi, copiii și nepoții acestora și alte câteva mii de cărți, manuale și caiete la control. Totuși, femeia își amintește de vremurile sovietice în cele mai mici detalii, cu bune și rele.

La fel ca astăzi, în tinerețe profesoara Nina Misail era cunoscută pentru sinceritate și îndrăzneala de a spune ce gândește. Atenționările și îngrijorările colegilor și cunoscuților nu o motivau să fie mai prudentă. Amintindu-și despre asta, în timp ce discutăm în biblioteca liceului, îl caută printre rafturi pe George Coșbuc, poetul interzis în perioada sovietică.

Participând la o competiție de poezii la Bender, Nina Misail a urcat pe scenă și a recitat „Noi vrem pământ!". Poezia, care te ducea cu gândul la pământurile pe care și le-au pierdut țăranii odată cu colhozurile și sovhozurile, a fost recunoscută doar de un bătrân din sală. „Puiul meu, cât de îndrăzneață și curajoasă ești! Dar trebuie să ai frică", i-a șoptit acesta la ureche. „Tu în ce vremuri trăiești?!", i-a reproșat profesorul de la care a învățat poezia. „Norocul tău că nu erau alții care să știe cine este Coșbuc!"

Sociologul Petru Negură povestește că, după moartea lui Stalin, exista un acces deschis la autorii români, însă strict în spațiul privat. „Când ajungeai în spațiul public să reciți poeme de Coșbuc sau Delavrancea sau alți scriitori din partea dreaptă a Prutului, din acel moment erai luat la creion. Asta se întâmpla din motive identitare și de politică națională. Mai mult, dacă vii cu poemul „Noi vrem pământ" de George Coșbuc în spațiul public care poate fi citit în diferite feluri… Ce înseamnă asta? Pământul a fost colectivizat și tu vii cu o poezie în care spui că vrei pământ? Vrei pământul înapoi de la colhozuri. Evident că asta nu sună bine", a comentat sociologul.

Dar în perioada lui Stalin, lucrurile erau cu totul diferite. Sociologul explică în cartea „Nici eroi, nici trădători. Scriitori moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă" cumau început să fie publicați, în perioada stalinistă, scriitorii de pe partea cealaltă a Prutului.

O directivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Moldovenesc din mai 1941 a recomandat să fie făcute demersurile necesare pentru a studia patrimoniul clasic al literaturii moldovenești și să pregătească pentru publicare operele reprezentative. Dar clasicii literaturii moldovenești întârziau să apară. Ei nu au fost editaţi nici în 1946 și nici în 1949, când a apărut o altă rezoluţie a partidului în acest subiect.

Numărul scriitorilor clasici ruși și sovietici publicaţi în revista „Octombrie" între 1945 și 1950 era de două ori mai mare decât cel al autorilor clasici moldoveni. Totuși, în 1948 a apărut o antologie de „literatură moldovenească" din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. „Fără a respecta criteriul reprezentativităţii istorice, textele incluse în antologie sunt selecţionate de așa manieră încât să demonstreze prietenia de veacuri dintre poporul moldovean și cel rus și ostilitatea permanentă dintre moldoveni și munteni", menționează autorul cărții.

Editarea celui de-al doilea volum al antologiei, conţinând operele unor scriitori moldoveni din secolul al XIX-lea, a fost amânată de pe un an pe altul, până în 1952. Chiar și atunci, scriitori ca V. Alecsandri și M. Eminescu, consideraţi suspecţi în acea epocă, au fost lăsaţi la o parte pentru vremuri mai bune.

Petru Negură mai povestește că în perioada sovietică se dădeau granturi pentru literatură. Accesarea acestora venea cu niște condiții, cum ar fi să scrie literatură oficioasă. Prin urmare, unii scriitori de-ai noștri care sunt considerați astăzi patrioți, pro-români, au avut poeme despre luna în care s-a născut Ilici, despre colhozuri și patrie. Acesta era un compromis pentru ei cu regimul sovietic și în așa mod „ungeau ochii cenzorilor".

Regimul vedea în critici un pericol de destabilizare a situației, dar și un pericol în ceea ce înseamnă combaterea discursului oficial.

„Libertatea de exprimare era la bucătărie. Critica regimului, liderilor, ideologiilor sovietice cumva era greu de conceput. Îndrăzneți erau puțini și ei au devenit victimele regimului. Cei care au îndrăznit să critice regimul au fost declarați dușmani ai Uniunii Sovietice. Unii dușmani ai poporului au fost judecați, iar cei mai fericiți au fost expulzați", ne reamintește istoricul Sergiu Musteață.

Momentul care a luat o întorsătură în istorie la capitolul libertatea de exprimare, potrivit sociologului Petru Negură, a fost în 1956 când la Congresul al XX-lea al PCUS Hrușciov a denunțat epurările staliniste. Destalinizarea s-a simțit și în literatură. De exemplu, aproape de sfârșitul perioadei de conducere a lui Hrușciov (1953-1964), scriitorii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au îndrăznit să discute la un congres despre adoptarea alfabetului latin.

Totuși, Nina Misail își amintește că „erau și oameni buni, și momente frumoase". „De exemplu, secretarul de partid din sat ne permitea să stăm de vorbă și să-i spunem tot ce se întâmplă rău în rândul tineretului. Noi am observat că unii dintre tineri consumă mult alcool. Ni s-a permis să ne ducem la secretar, să-i povestim și să luăm măsuri cu aceștia", spune ea.

În schimb, femeia își amintește că la adunări „se decidea așa cum credea directorul școlii, președintele, iar ceilalți trebuiau doar să ridice mâna". Asta se întâmpla, pentru că… „начальники знают" (în rusă), adică șefii știu mai bine. „Așa spuneau, că ei sunt șefi și ei trebuie să știe, să gândească, dar noi trebuie, așa chiori, să-i urmăm. Asta ne-a rămas ca moștenire", a concluzionat profesoara.

Istoricul Musteață spune că deportările și teroarea regimului sovietic a băgat frica în oameni, iar în prezent societatea moldovenească rămâne puternic dominată de o frică deja ereditară.

Mai mult, specialistul spune că dezvoltarea gândirii critice poate fi făcută în școală. Fosta profesoară de educație civică, Nina Misail, spune că „infecția" va putea fi tratată abia peste câteva generații.

„Infecția înseamnă… când cineva te impune să gândești altfel decât vrei tu, pentru că există interese de clan, de partid, de grupuri, de nenea care trebuie să fie primar sau președinte."