Cizmar de modă veche

Vasile Duminică are 68 de ani, este cizmar de la 14 ani, de etnie este rom și amintește de negustorul, țăranul sau meșteșugarul cu demnitate, care-l convinge pe boier de ceva anume fără mare efort, regăsite adesea în romanele și povestirile lui Ioan Slavici. Astăzi, deseori te gândești că oamenii din jur au pierdut din acele calități, însă privindu-l pe Vasile Duminică prin ferestruica gheretei sale de la Autogara din Drochia, înțelegi că nu totul este pierdut. „Da, vă ascult doamnă!” Îi vezi zâmbetul luminos, ramele aurite ale ochelarilor și-i auzi vocea limpede, care te face să-ți îndrepți spatele instant și să tragi cu ochiul dacă hainele sunt în regulă.

https://www.facebook.com/moldova.org/videos/300472980574881/

Când era mic, Vasile venea de la școală, mânca ceva repejor și se ducea să-l ajute pe tatăl său. Ici lustruiește un pantof, dincolo face niște cârpituri la o cizmă. Pe timpurile copilăriei sale, oamenii purtau cizme din prelata îmbibată cu smoală, rigide și grele. Totuși și aceste cizme se uzau, se rodeau una de alta în timpul mersului și apăreau găuri. Tatăl lui Vasile îi dădea la cârpit aceste cizme, să învețe meseria.

Cizmarul, în timpurile Uniunii Sovietice, era la mare căutare. Deficitul constant de încălțăminte îi punea pe oameni să facă rând la cizmar, plătind pentru o pereche de încălțări până la 40 de ruble. O sumă colosală, dacă e să te gândești că salariul mediu era de o sută de ruble.  Și lucra tatăl lui Vasile și zi, și noapte, fără sâmbete și duminici.

Bunelul său însă, tot cizmar, făcea încălțăminte doar pentru boieri și oameni avuți. Străbunicul său tot cizmar era. Neam de cizmari, a cărui istorie se pierde în anii trecuți, iar eroul nostru nu poate spune decât din auzite despre el. Fiul său tot cizmar lucrează. Și se pare, cursul vremii nu întrerupe această linie. Doar fratele lui Vasile s-a stins din viață. A lucrat la intreprinderea regională de distribuție a gazelor naturale din Drochia. A decedat de cancer acum un an și ceva.

„În timpul de față nu fac încălțăminte de la zero, numai reparație. Nu fac, pentru că vederea nu e aceeași ca atunci când eram tânăr. Nu prea văd și nu pot coase la mașină.”

Cizmarul nostru lucrează în baza patentei. O dată pe an, merge la Chișinău să înnoiască contractul de arendă a spațiului lucrativ în cadrul autogării și să-și achite impozitele. Să intre în noul an cu sufletul împăcat. Zice că e mulțumit de câștigul său, mai puțin mulțumit este de pensia mică, dar probabil este un sens și în asta. Anii lucrați „Casa de deservire socială”, cunoscută mai bine cu denumirea rusească „Дом бытa”, i-au fost remunerați cu doar 700 de lei la pensionare. Dar nici acum nu primește o pensie cu mult mai mare – 1000 de lei.

Are trei copii, două fete și un băiat. Una dintre fiice, Elena Sîrbu, lucrează la Chișinău, e jurnalistă și vorbește des despre drepturile romilor. Altă fiică lucrează peste hotare, iar fiu-i este încă alături. Când vorbește despre discriminarea romilor, Vasile se încruntă, probabil prin minte-i trec unele vorbe mai puțin plăcute.

„Știi, veneau câte unu la mine la lucru și-mi spuneau – „țiganul”. Da’ mie nu mi-e obijduitor când îmi zic pe naționalitate țigan. Numai atunci mi-e obijduitor, când mă ocărăște cu alte cuvinte și spune că-s țigan.”

Oamenii vin unul după altul. Domnul Vasile îl întâmpină pe fiecare cu calm și bunăvoință. Unora refuză să le ia încălțămintea și le explică pe îndelete că, de exemplu, „perechea de bocanci cu talpă de poliuretan nu mai poate fi reparată, căci nu va ține deloc”. Apoi își aprinde o țigară. Îi place să vorbească cu oamenii, să privească știrile, să afle noutăți de la Chișinău. Când nu merge o zi la lucru, nu se simte în apele sale, nu-și închipuie să stea acasă, chiar și la vârsta asta.

Pe la două după masă, își închide ghereta, merge să cumpere o pâine și urcă în autobuzul spre Chetrosu, unde va fi întâlnit fiul său cu mașina. E ajun de hramul satului. Tot de hram, pe 21 noiembrie 1971, s-a însurat cu Vera.

Ajuns acasă, se descalță, se dezbracă de hainele de lucru și se întinde pe un pătuț, la televizor. Pe alt pat, stau așezați fiul său și nepoțica Iana, de la fiica din Moscova. Pe nevastă-sa, am găsit-o acasă, unde alături de nora sa Avangarda, pregătind bucatele pentru masa de hram. Vera învelește sarmale și le aranjează grijuliu într-un ceaun pe care abia-l poți cuprinde cu mâinile – la atât de mulți oaspeți se așteaptă femeile. Se pare că în casa asta lucrurile merg la fel ca zeci de ani în urmă. Fiecare-și știe locul și lucrul și nu-l încurcă pe celălalt să și-l facă pe al său.

„Mă scol la ora 6 în toată ziua, ca la armată. Sunt bolnav de diabet, mă scol, fac înviorare, îmi pun injecția cu insulină. Femeia mea îmi face un ceai cu o bucățică de pâine cu unt și vin la lucru.”

Mâine e hramul și Vasile nu va lucra. Vor veni copiii de la Chișinău, fiica Elena și nepotul său, vor veni rude în ospețe. Va fi întinsă masă mare și vor sta la taclale, despre ce se mai aude pe la Chișinău, despre cine s-a mai însurat, divorțat, a făcut copii, cât l-a costat reparația și alte discuții mult prea importante.

Vasile este mulțumit de munca sa, căci îi aduce un venit stabil și cinstit. Este mulțumit de viața sa, în care a făcut pantofi și cizme pentru o lume întreagă. Se mândrește cu copiii săi, care și-au găsit drumul în viață. De ce mai e nevoie în viața asta? Să-și ducă bătrânețile fără dureri.