„Valea! Ia pune la fiert șiuperșile estea până vine mam-ta acasă și apoi o să le mâncați!” Indicația veni de la o mătușa cu care mica Valentina alături de părinții ei împărțeau o bojdeucă cu alte patru familii de moldoveni deportați în Siberia. Valea a pus la fiert ciupercile și fura câte una, câte două. Le băga în gură cu poftă, stingându-și foamea încet-încet. Când la joacă, când gusta din ciupercile puse la foc. La a cincea îmbucătură, Valentina nu s-a mai întors la joacă. A căzut la podea, s-a târât prin casă, apoi peste prag ca să strige ajutor. Dar nu a auzit-o nimeni. Începuse deja să vadă gândaci urcându-se pe pereți spre pod și cad peste ea. Mama a găsit-o noaptea, când a revenit de la muncă. „A doua zi ne-am dus la doctor, dar nu m-au primit, pentru că eram враг народа (n. red. dușmanul poporului)”, își amintește astăzi femeia.

Își mai amintește cum, într-un din zile, când se întorcea de la școală împreună cu alți copii, au rămas în pădure într-o vizuină, pentru că începuse viscolul. S-au lipit unul de altul ca să nu înghețe. După un timp, Valentina a auzit clopoței. Erau cazacii care veneau de la o sărbătoare. Totuși, copiii cu greu au putut ieși din vizuină, corpurile lor înțepeniseră de la frig. Au reușit să strige după ajutor și au fost salvați. „De două ori am fost înghețată și distrusă”, adaugă bătrâna.

Nu va uita niciodată, de altfel, cum a trecut trenul peste ea. Erau cel puțin șase căi ferate, iar fetița s-a pornit să le traverseze. Nu a observat că semaforul era roșu pentru pietoni. Trenul se apropia, iar Valentina s-a întins între cele două linii ale căii ferate. Geanta ei improvizată dintr-o tolbă s-a agățat într-unul din vagoanele care au trecut peste ea cu viteză. S-a trezit apoi într-o stație de tren, fiind frecată pe față cu zăpadă de un necunoscut.

***

Valentina Gudima din s. Egoreni, Soroca, avea nouă ani când a fost deportată împreună cu alți șapte membri ai familiei ei în regiunea Kurgan. Erau numiți „chiaburi”, motiv pentru care au fost deportați. Doar tatăl Valentinei nu a fost deportat.

Era 4 dimineața când le-au bătut la ușă niște străini – doi polițiști, un medic și președintele Consiliului sătesc. Le-au zis să-și ia bani, haine, o lopată, un hârleț și-un ferăstrău. Când a sărit de pe cuptor să vadă cu cine vorbește mama și Valentina și-a agățat rana de la piciorul stâng și a început să sângereze. Unul dintre polițiști dintre cei prezenți în casă a întrebat medicul care însoțea echipa dacă poate să-i facă ceva Valentinei. „Собаке-собачья смерть” (n. red. Expresie frazeologică din limba rusă ce înseamnă: să mori ca un câine, un câine părăsit, singur, uitat), i-a răspuns doctorul. Valentina nu știa limba rusă și nu a înțeles expresia deodată, însă a memorizat-o pentru totdeauna. Tatăl Valentinei era dus la moară după ulei, într-un sat de peste Nistru.

„Știți, parcă deodată ni se părea șagă, dar când s-au pornit trenurile… Lumea a început a striga. Nu știam unde ne ducem. Ne-au închis în vagoane pentru vite. Am mers două săptămâni. Oamenii mureau pe drum. Dimineața veneau soldații și îi apucau pe cei morți de mâini și de picioare și îi aruncau. Și corpurile se duceau de-a rostogolul pe pământ…”

Grijile Valentinei în Kurgan s-au împărțit între școală, limba rusă, copiii băștinași și viscolul. Ajunsă la școala rusă, învățătoarea a întrebat-o prima dată pe fată:

Дважды два? (n. red. Cât este doi ori doi?)
– … Valentina tace. Se gândește: „dva”, ce-i? Dar „jdu”? Fetița ia loc.

„Nu puteam scrie классная работа (lucru în clasă) și de asta mă lăsau clasa”, povestește femeia. „Am învățat jumătate de an în clasa a V-a și apoi m-am măritat”, glumește Valentina. Avea 17 ani în clasa a V-a, pentru că a fost repetentă de mai multe ori. În timp ce povestește, se emoționează și lăcrimează.

Totuși, după nouă ani în Siberia, familia Gudima se întoarce acasă, unde tatăl Valentinei era căsătorit cu altcineva și avea încă o fiică. „Tată, de ce ne-ai lăsat pe noi? De ce nu ai venit la noi? Trenul avea să te aducă, nu era să mergi pe jos și să nu poți…”

Periodic, Valentina plânge. Stă aproape tot timpul pe scaun. A fost operată la șold și merge cu greu. Grădina plină de flori a ajuns pârloagă, vișinele și cireșele încă mai stau pe copac, iar în casă nu a intrat demult. Îi este suficient traiul în micul șopron de lângă casă.

„Domnul Stalin dădea atât cât să mănânci…”

Începând cu noaptea din 5 iulie până pe 7 iulie, cu 70 de ani în urmă, au fost scoși din casele lor peste 35 mii de oameni din Basarabia și duși contra voinței lor pe pământurile siberiene. Valentina a fost înghețată și distrusă de două ori, așa spune ea. Durerea de copil a Valentinei a fost la fel de mare ca cea a lui moș Ion, rămas acasă, îndurând și el foamete și stres. El s-a trezit, într-o zi, fără părinți, nevoit să îngrijească de alți patru frați mai mici.

Ion Botnaru s-a născut în 1927 în satul Brănești, Orhei. A rămas orfan de mamă la 12 ani. Ea a murit dând naștere celui de-al 12-lea copil. La 19 ani, moș Ion a rămas și fără tată, iar cei patru frați mai mici au rămas în grija lui. Un frate mai mare a fost înrolat în armata română, apoi luat prizonier. Alt frate mai mare a fost înrolat în armata rusă și a murit în Germania. Al treilea frate mai mare a fost deportat.

Enlarge

botnari2
Ion Botnaru a primit în dar o pâine. „Acum când vezi o bucată de pâine și o dă cu piciorul... Asta e aur, nu pâine...”

Ca să supraviețuiască, cei rămași acasă fierbeau ierburi. Ion spune că mulți scoteau miezul tulpinii florii-soarelui și-l fierbeau. De asemenea, bătrânul povestește că, în primăvara anului 1947, s-a făcut grâul și mulți oameni au murit după ce l-au mâncat. „Îl strângeau și a doua zi îl dădeau în râșniță, se umflau și mureau. Că erau secătuiți de foame și cum mâncau pe săturate, mureau. Noi am avut noroc că am ținut grăunțe pe sub lijancă și perne.”

„Собаке-собачья смерть”. Durerea celor deportați în Siberia

„Când am ajuns în Siberia, ne mâncau păduchii”, spune Valentina, deportată în Siberia când avea nouă ani. „Toată averea omului era pământul, dar acum stă pârloagă și nu trebuie la nimeni”, concluzionează Ion Botnaru, cel care a trecut prin foamete, acasă, îngrijind de patru frați mai mici.https://reportaje.moldova.org/%d1%81%d0%be%d0%b1%d0%b0%d0%ba%d0%b5-%d1%81%d0%be%d0%b1%d0%b0%d1%87%d1%8c%d1%8f-%d1%81%d0%bc%d0%b5%d1%80%d1%82%d1%8c-deportati-si-ramasi/Reportaj de Georgeta Carasiucenco și Louchika Tăut

Geplaatst door Moldova.org op Dinsdag 9 juli 2019

Ion Botnaru spune că printre cei deportați au fost și oameni săraci. Își amintește de un vecin care avea un singur bou și pentru că a refuzat să se supună unui funcționar, a fost dus în Siberia. „I-a zis: ia boul și înhamă-l acolo. Na-ți boul și du-te neta, i-a răspuns vecinul. Pentru asta a fost deportat. Vai de capul lui. ”

În prezent, victimele regimului totalitar sovietic care au fost deportate beneficiază de o alocație lunară de 500 de lei. Cei cărora li s-a confiscat averea au posibilitatea să primească despăgubiri din partea statului, însă din cauza birocrației, multe victime renunță. Totuși, cei care au rămas acasă, victime și ei ale regimului totalitar sovietic, nu beneficiază de respectivele ajutoare financiare.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *