La sat trebuie să muncești. Mult, din greu și foarte prost plătit, ne spun oamenii din Mihăileni, r. Râșcani – un sat mare, cu multe case și tot cu atât de multe probleme. Pe străzile largi, nu întâlnești prea mulți oameni. Și vânzătorii de la cele 17 magazine-bar se plictisesc și cască cu poftă pe scările magazinului, urmărind mașinile care mai trec grăbite pe strada centrală. Așteaptă să vină seara, când oamenii revin din câmp sau de la lucrul din raion. Bătrânii își așteaptă nepoții care nu se grăbesc acasă. Toți îmbrăcați în cămăși albe bine scrobite și pantaloni la dungă, pantofi lustruiți de cu seară, pe care deja s-a așezat un strat lipicios de praf, cară ghiozdanele mari și plimbă o nucă ce se rostogolește agale pe drum.

Satul și diminețile lui

Satul prinde viață dimineața devreme. Cocoșii își încep corul la ora 4 și în ferestrele caselor apar luminițe, una după alta, ca beculețele de pe pomul de Crăciun. Pardoseala scârțâie de la pașii greoi și târâți ai bătrânelor care își îmbracă haine mai groase pentru diminețile de toamnă și ies în curte. Se trezesc devreme, trebuie să reușească multe. Dau mâncare la animale, duc vacile la cireadă, mai pregătesc micul dejun pentru nepoți, care dorm în camera de alături, și-și iau sapa, apă, niște nuci, un măr și urcă pe deal, ca să taie porumbul.

„La 5, deja suntem în câmp și-i dăm foială. Ne grăbim să tăiem păpușoiul până soarele nu începe să ardă.”

Veronica Spânu, o femeie cu zâmbetul mereu pe buze și cu bancuri în buzunar, se mișcă ușor legănat printre porumb. Se grăbește. Uită să mai facă o pauză și să-și potolească setea, iar nucile le va mânca pe drum spre casă. Acum nu are timp. Ea spune că nici după ce a ieșit la pensie nu are timp să se odihnească. Este mereu pe fugă și timpul parcă trece mult prea repede, că nici nu observă.

Enlarge

42210750_473668543153936_3154007236657807360_n
Veronica Spânu are cinci copii. Trei dintre ei sunt plecați peste hotare

Astăzi, mai are să pregătească cei doi saci de gogoșari, mari, frumoși pentru care a dat 500 de lei, adică jumătate din pensia ei. „Nepoților le place să li se pună pe pâine caldă, de casă, iarna. Și cum pot să nu le fac? Este păcat”, spune Veronica și se uită suspicios în sus. Deja este prea cald. Soarele stă cocoțat sus. Îi arde batista și o orbește cu o lumină seacă. Veronica își mijește ochii, își șterge broboanele de transpirație ce i s-au adunat pe frunte și în jurul gâtului și continuă să lucreze. Din capătul celălalt al rândului de porumb, nora Alina îi strigă că trebuie să se întoarcă acasă. Este prea cald și poate veni mașina de la Soroca să ia laptele. „La 11 deja suntem acasă și tare obosite”, suspină cu satisfacție Veronica. Merg să-și spele mâinile și fața și să se mai întindă puțin pe pat. Peste o oră, „ziua de muncă” continuă.

Iernile încălzite cu tizic și crenguțe

Nora Alina își ascunde părul sub batista legată la spate și face focul într-un colț al curții. Deasupra pune un ceaun mare și înnegrit de funingine. Toarnă în el jumătate de sticlă de ulei, opt linguri de oțet și trei linguri pline vârf cu miere și le lasă să se încălzească. Între timp o ajută pe soacră la curățat gogoșarii, la umbra unui nuc mai în vârstă decât cei doi copii gemeni ai Alinei.

Radiografia unei zile în Mihăileni

Veșnicia s-a născut la sat? Satul Mihăileni, r. Râșcani, este locul unde copilăria aleargă pe ulițe, iar oamenii ies pe câmp când soarele începe să apară de după deal. În sat este mult de muncă, dar această muncă este grea și prost plătită, fapt care i-a făcut pe mulți să plece departe de casă, departe de copii și departe de părinții lor. Cum este viața oamenilor care au rămas în Mihăileni, Rîșcani, aflați în reportajul de mai jos… http://reportaje.moldova.org/o-zi-in-mihaileni/

Geplaatst door Moldova.org op Vrijdag 21 september 2018

În curte răsună o voce zglobie din cutia de radio, iar din uliță se aude o căruță. Veronica își scutură fusta de semințele gogoșarilor și iese în drum. Sunt niște vecini care i-au adus câteva crengi uscate pentru iarnă. „Iată așa ne încălzim noi: cu crenguțe și tizic, adunat de la ferma băiatului. Altfel, eu și moșneagul, nu ne-am descurca”, ea trece strada și deschide larg poarta gospodăriei sale. După zece minute, revine cu o roabă plină cu ardei și gogoșari. În depărtare îl vede pe unul dintre nepoți cum se întoarce de la școală. „Așa-i Vasea, mai repezit. Ajunge înainte decât toți acasă”, zâmbește femeia, sprijinindu-se de gardul din lemn al feciorului său, unul dintre cei cinci copii pe care-i are. Fiind devorat de timp, ocolul se lasă pe o parte. „Iată, nu au bani nici pentru a repara gardul. Chiar dacă sunt fermieri și lucrează de dimineață până seară, oricum nu au bani. Tot ce câștigă îi dau băncii, dau creditul, care din cauza inflației a crescut aproape de două ori”, oftează femeia. Ridică mâna și o flutură în fața ochilor, de parcă ar alunga gândurile triste ca pe o muscă neastâmpărată.

Curtea largă, dar încărcată cu căldări, cutii, cărămizi, nuci, dovleci, borcane, o geantă și o grămadă cu haine strânse de pe sfoară, prinde viață când intră cei patru nepoți ai bătrânei și un vecin venit să ducă niște grâu la moara din marginea cealaltă a satului. În toată zarva asta, dispare până și zgomotul produs de frigiderul unde stă la rece laptele până vine mașina de la fabrica de lactate din Soroca. „Nici la noi nu a venit mașina după lapte. Cine știe… poate s-a stricat ceva”, constată Alina, când copiii îi spun că oamenii din centrul satului se plângeau de același lucru.

Fațada casei fermierilor așteaptă cuminte să fie finisată. Dar până să-i vină rândul, aceștia au de rambursat creditul, de instalat un gard nou și de făcut multe alte cheltuieli, la care fac greu față, chiar dacă lucrează și peste hotare. „De fapt, ne rânduim. Vreo trei luni merg eu la lucru în Italia, altele trei soțul pleacă în Rusia”, ne spune femeia de 35 de ani, cu ochi de un albastru intens, ca cerul dinaintea furtunii.

Colecția de pălării

Nici soții Ecaterina și Ion Ursu, rămași singuri la bătrânețe, nu și-au dorit ca nepoții și copiii lor să plece departe de casă. Plecat ușor în față, moș Ion împinge greoi pe ulicioarele înguste și abrupte cei 83 de ani recent împliniți și o roabă încărcată vârf cu porumb. Se apropie încet de poarta verde, unde îl întâmpină o cățelușă vioaie, și lasă roaba lângă dovlecii lungiți în iarbă. „Parcă nu-mi lipsește nimic, doar anii s-au cam înmulțit”, zâmbește el și-i spune soției că a strâns tot porumbul din deal.

Diminețile încep devreme în familia Ursu, care trebuie să aibă grijă de pământurile lor și ale copiilor lor. Mai vine feciorul și nepoții care au rămas în Moldova și-i mai ajută. „Dar au și ei treburile lor și nici noi nu vrem să-i deranjăm”. Ecaterina, o femeie subțire și sprintenă, se mișcă prin curte cu pași mici și grăbiți. Dă de mâncare găinilor, îi răstoarnă câinelui o farfurie cu terci și brânză, apoi ia o cârpă ca să șteargă praful prin casă. Mâna ridicată i se oprește brusc și privește melancolică la fotografia cu cei doi băieți, patru nepoți și strănepoți. Își plimbă gândul departe, până la Moscova.

„Sunt deja trei ani de când nu au mai fost la Mihăileni. Ne cheamă la ei, dar trebuie mult prea multe ca să ajungem acolo, în special pașapoarte biometrice. Dar nu poți să dai două pensii întregi, doar ca să mergi pentru câteva zile în vizită. Așa că stăm aici și-i așteptăm.”

În fiecare săptămână vorbesc cu feciorul și nepoții la telefon. „Nu folosim rețelele de socializare și alte tehnologii – este cam târziu pentru noi”, râde nea Ion și-și aranjează atent pălăria. Are o colecție întreagă de pălării, pentru toate anotimpurile și pentru orice eveniment. Pălării găsești peste tot în casa bătrânilor: pe marginea scaunului din bucătărie, și în casa cea mare, deasupra unui morman de perne cu broderii, și pe sobă se odihnesc două pălării de vară. „Am pălării, slavă Domnului. Le potrivesc pe fiecare după cum mă simt. Duminică, când merg la biserică, neapărat, îmi schimb pălăria de toată ziua, pentru că trebuie să fie mai specială”, spune el și recunoaște că toată viața, de când se ține minte poartă pălării. Pe unele le-a cumpărat, pe altele le-a primit cadou.

Pe prispa casei, face băi de soare o bască gri, pe care nea Ion spune că nu o poartă. Nu-i place și nici nu are cui să o dea – prea puțină lume a rămas în sat…

„Înainte nu era loc unde să-ți ridici o casă, iar acum satul este pustiu.

Omul moare și nu mai rămâne nimeni.

Se bat scânduri în ferestre și gata.”

„M-am gândit să plec”

Satul Mihăileni nu doar rămâne cu tot mai puțini oameni, dar și cu mai puține locuri de muncă și cu drumuri pline cu gropi. Ion Soruceanu, un bărbat corpolent, cu părul des, ce-i cade peste ochi din cauza vântului rece, visează la un sat dezvoltat și un drum fără praf. „Trece vreo mașină pe lângă tine și nu te mai vezi în colb timp de vreo cinci minute”, povestește el și își amintește de întreprinderile, fermele și uzinele care erau înainte. Acum, însă, au rămas doar ruine, dezamăgiri și amintiri despre timpurile când sătenii își puteau găsi un loc de muncă stabil și bine plătit la ei în localitate.

„Parcă totul se schimbă și nici satul nu mai este frumos ca înainte și nici oamenii nu sunt atât de buni și harnici, și nici tinerii nu mai sunt dornici să lucreze.”

Chiar dacă are probleme de sănătate și-i vine mai greu să lucreze, mai ales când afară este atât de cald, iese în fiecare dimineață din casă, îi aranjează coama iepei dezmierdată Castanca și-i promite ceva bun la întoarcere acasă. Ion urcă apoi în căruță și pornește la lucru. Aduce porumb, apă și butoaie pentru bătrânii singuratici. „Nu pot sta degeaba, mai ales când pot ajuta pe cineva care nu se descurcă singur. Trebuie să-i ajuți cumva pe bătrâni”, spune Soruceanu cu obrajii încălziți de soare.

Mihăilenii lucrează fie la gospodăriile țărănești din sat, fie pleacă peste hotare. Mai sunt mulți care-și câștigă bucata de pâine lucrând cu ziua. „Satul este mare, dar nu găsești un loc de muncă. Toate uzinele au fost închise, a fost ca un cutremur, după care nici acum nu ne prea putem reveni. Mai mergi într-o zi să strângi mere, în alta – poama, dar banii aceștia nu-ți ajung aproape pentru nimic”, oftează Lidia Vrabie. Femeia înaltă, cu riduri rare, dar adânci și pielea uscată de soare, are un mers apăsat și obosit din cauza protezei din șold. „Beau două tablete seara ca să mă pot ridica din pat a doua zi și dimineața beau altele trei ca să pot merge. Apoi și pastile pentru tensiune… Și așa ajungi că dai toată pensia ca să poți să te ridici din pat și să ieși din casă în ziua următoare”, spune ea.

Enlarge

42314605_306872943429959_7762640190467735552_n
Vasile Grumeza are 500 ha de pământ pe care crește porumb, grâu, orz, floarea soarelui etc.

Nici vara aceasta nu a ținut cu țăranii. Seceta de aproape două luni, urmată de ploi puternice, a afectat roadele. „Iată, vedeți, un cuib are mai mulți cartofi mari, iar altele trei au cartofi mici și veștejiți”, spune ea, răscolind pământul.

„Agricultura este o afacere foarte riscantă… Nu aș zice că și pentru ceilalți, care se ocupă cu afaceri în alte domenii, nu este riscant.  În viața aceasta totul este riscant”, opinează Vasile Grumeza, cu gândul la cele 500 ha de pământ pe care le-a luat în arendă de la săteni. Bărbatul se ocupă cu agricultura încă din anul 1987, când a revenit în sat după finalizarea studiilor. De atunci a reușit multe, s-a bucurat de roade bogate, dar a gustat și din dezamăgiri, lipsuri și probleme. „Uneori, sunt momente când mă bântuie gândul să plec peste hotare, dar peste noapte mă răzgândesc. Tot îi mai bună pâinea la mine acasă, lângă familia mea, lângă copiii mei, lângă mama mea, care mai este în viață”, mărturisește bărbatul, care oferă locuri de muncă pentru 46 de oameni din sat.

2 Comentarii

  1. Din cât cunosc ,se taie porumbul cu secera,dar nu cu sapa

  2. E o greseala, nu e clar daca mergeau la sapat porumbul sau cu secera la recoltat. Conteaza mai mult reportajul in sine. Eu gasesc asa de multa tristete in toate articolele/reportajele.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *