L-am căutat pe Anatolii cam o săptămână. A fost un exercițiu de răbdare. Aveam careva așteptări de la întâlnirea cu el. Mă gândeam că am să întâlnesc un bărbat în haine albe, care are alături soția cu văl și mulți copii. Nu-mi era prea rușine de faptul că am în cap un coș cu stereotipuri, anticipam momentul când aceste stereotipuri se vor sparge în cioburi. Totuși, urma să cunosc un moldovean converit la islam.

Credeți sau nu, dar așa și s-a întâmplat. Anatolii povestește că a crescut într-o familie „obișnuită”. Mergea împreună cu prietenii lui la sfințit pasca de Paște, pentru că așa făceau toți, mergea în cluburi și avea o viață obișnuită, care nu se deosebea cu nimic de viața multor dintre moldoveni.

Acum el crede că modul de viață din Moldova nu predispune spre a trăi în credință. Lui, de exemplu, nu i-a explicat nimeni de ce este bine să fii credincios, ce loc are religia în viață și societate. Până a se converti la islam, avea cumva senzația că modul său de viață nu este corect, că trebuie să existe o autoritate supremă, care să te facă să te simți vinovat pentru dezmăț.

Așa sau altfel, într-o zi, a făcut cunoștință cu islamul. Nu mi-a spus în detaliu când a început să caute informații. Declară doar că a început să studieze principiile islamului, Coranul și a început să simtă un fel de apropiere față de ele. Ca și cum religia musulmană se alinia acelor reguli, de care avea nevoie eroul nostru.

Acum se simte cu sufletul împăcat.

„Islamul este locul unde am găsit ceea ce căutam, răspunsul la întrebările mele. Așa cum îmi spunea inima mea – Dumnezeu este așa și nu altfel.”

Familia sa a avut reacții diverse. Tatăl l-a susținut fără multe emoții, mama încă mai este împotrivă. O afectează mult faptul că Anatolii are un stil de viață diferit de al ei și se supune altor reguli, că nu ia parte la toate sărbătorile tradiționale.

Fosta soție a lui Anatolii, cu care se căsătorise până a se converti la islam, a fost și ea categoric împotriva noii religii și acest fapt a dus la divorțul lor. Chiar și acum, având un copil împreună, un băiat de nouă ani, ea îl roagă să nu-i vorbească fiului său despre islam.

„Băiatul meu are o părere bună despre islam, cu toate că mama lui este împotrivă. Eu am impresia că ea luptă cumva inconștient. Ea îmi zice – nu-i propovădui religia! Eu îi răspund că fiul nostru vede că eu mă rog, eu nu pot să fac asta pe furiș. Și îi mai zic: voi, spre exemplu, stați la zile de naștere și beți vin – el și asta vede.”

Vedeam în fața mea un bărbat tânăr și neliniștit, vorba aia, cu ochi șireți și zâmbet larg. Barba, pe care o poartă după regulile islamului, este totuși deosebită de cele tunse grijuliu în barber shop-urile metrosexualilor contemporani. Poartă un fes negru croșetat. Atât. Doar aceste elemente pot să vorbească unui ochi atent la detalii despre apartenența religioasă a bărbatului. Și doar pe străzile Chișinăului, pentru că această imagine este cumva rară pe la noi, te-ai putea gândi că Anatolii este musulman.

Despre dragostea lui pentru modul nou de viață poate să vorbească ore întregi. Eram nevoită să-l întrerup, ca să-l fac să vorbească despre femei, copii, prieteni. Aici era mai timid. Probabil, nici lui însuși nu și-ar fi recunoscut că familia și experiențele personale sunt un subiect sensibil.

A avut două soții. Primul divorț a fost cauzat de convertirea la islam. Despre al doilea divorț nu ne-a vorbit. Încă mai este un subiect dureros și nu se simte confortabil să-l discute. Eu n-am insistat. Totuși, a recunoscut că așteptările sale cu privire la soția musulmană au fost prea mari. „Nu știu de unde se iau stereotipurile că femeile în islam nu au drepturi. Eu, dimpotrivă, am impresia că femeile în islam au mai multe drepturi decât bărbații, sincer vă spun. Sunt unele momente în care bărbatul, dacă este religios, e cel care trebuie să respecte regulile”, povestește Anatolii.

„Uneori chiar nu vrei – de ce sunt eu obligat să fac ceva sau să cedez, dacă ea este de vină? Dar regula este regulă, nu ai unde să fugi de asta.”

Anatolii s-a convertit la islam șapte ani în urmă și viața lui a luat o întorsătură de 180 grade. Dintr-un bărbat de chefuri și petreceri, s-a transformat într-un credincios umil. Schimbările din viața lui până acum îi par noi și interesante, crede că este necesar ca religia să dicteze cum să trăiești.

Enlarge

Captură-de-ecran-din-2018.06.25-la-11.27.55
Anatolii are mai multe hobby-uri, printre care pescuitul și creșterea iupurilor și șinșilelor.

La cina de după apusul soarelui, unde a invitat câțiva prieteni, era tăcut și lăsa prietenii să discute cu noi despre deosebirile dintre islam și creștinism. Totuși, dacă în creștinism se propagă o atitudine profund negativă față de musulmani, din vorbele lor, se pare că islamul acceptă creștinii și iudeii ca fiind oameni ai Scripturii, dar care la un moment dat s-au lăsat duși în eroare.

Unul dintre prietenii lui Anatolii s-a ridicat, la un moment dat, de pe scaun și a ieșit de pe terasa unde pregăteau cina. Eu l-am urmat cu privirea, ceilalți nu i-au acordat prea multă atenție. Se auzea de departe cum își cânta rugăciunea. Peste ceva timp s-a întors înapoi, la discuția întreruptă.

Timpul pentru rugăciunile musulmanilor este legat de poziția soarelui pe cer:   înainte de răsăritul soarelui, imediat ce soarele trece de zenitul zilei, între amiază și seară, după apusul soarelui, după ce roșeața soarelui dispare de pe cer.

Nu există ore exacte la care adepții islamului trebuie să-și spună rugăciunile, acestea se acomodează la modul de viață a credinciosului.

La cina organizată de Anatolii veniseră patru bărbați. Au gătit împreună carne de pui și cartofi la grătar. Pe masă mai aveau legume și băuturi răcoritoare. Am așteptat să se apropie și soțiile lor. Nu a venit niciuna. Întrerupându-se unul pe altul, au încercat să mă convingă că, dacă și-ar fi luat soțiile, ar fi venit și copiii. Și filmările noastre nu ar mai fi putut fi atât de ușor de făcut. În plus, obișnuiesc să folosească aceste cine, în timpul postului Ramadanului, drept întâlniri ca între băieți pentru vorbe, glume și odihnă de la lucrul zilei.

I-am întrebat dacă au vreun regret, legat de țara noastră. Mi-a răspuns Anatolii:

„Îmi pare rău că musulmanii pașnici sunt crezuți teroriști și oamenii se tem de ei. Credința noastră respinge agresiunea”.

Acest reportaj a fost finanţat de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *