De patru ani, Maria face naveta Bardar-Chișinău. Este șoferă de troleibuz și, după vorbele ei, se mândrește că și-a îndeplinit visul din adolescență. Maria a lucrat în construcții, atât în țară, cât și peste hotare. Și pentru că lucrul la construcții depinde de timpul de afară, într-o iarnă fiind acasă, a decis să învețe meseria de șofer de troleibuz.

Maria are păr lung, împletit în două cozi groase prinse la ceafă, ca pe vremuri. Privește ferm și serios când vorbește și, doar în unele momente, schițează un zâmbet mai mult cu ochii, când își aduce aminte de soțul său, de prietene sau când vorbește despre dorința ei de a deveni șofer de troleibuz. Pentru că, într-adevăr, visa să conducă troleibuzul pe rutele din Chișinău, să mânuiască volanul mare al mașinii.

„Eram prin Chișinău, nu mai țin minte ce făceam. Probabil învățam ori veneam spre oraș. Circulam cu troleibuzul și mă așezam tot timpul în față, unde vedeam tot ce face șoferul. Mi-a plăcut foarte mult și mi-am zis că eu tot pot învăța să fiu șoferă. Dar eram cam timidă și n-am mai reușit să întreb…”

„Ei și acum vă spun, stăteam acasă iarna, mă gândeam că o să învăț, o să încerc să-mi îndeplinesc visul, măcar odată în viață să fac și eu ce-mi place. Și mi-a reușit.”

În Bardar, unde locuiește Maria, am ajuns la patru dimineața. Întuneric beznă, lumină se vedea doar din geamul Mariei. „Ați venit cam devreme”, ne spune ea, deși pare deja pregătită să iasă din casă. Ne-a rugat să-i dăm timp să hrănească iepurii și păsările.

„Rămâne băiatul acasă, dar cred că o să aibă grijă doar să ajungă la școală, iar școala e departe – fix în spatele casei noastre”, râde ea ironic.

Iepurii și-au primit hrana la lumina telefonului. Nu păreau somnoroși. Eroina noastră și-a scos automobilul din ogradă la 4:30. Oare nu e prea devreme să ajungă la lucru?, ne-am întrebat, dar am aflat că urmează să ia o colegă cu mașina de la marginea orașului.

La ieșire din sat, ne întâmpinau zorii. Țipenie de mașină pe șosea. Pe drum, ne-am oprit lângă un izvor, unde Maria și-a umplut PET-ul cu apă. Nu vorbeam. Orizontul a început să se lumineze, în jur se auzeau numai greierii. Ai fi zis că ne-am înțeles să tăcem un pic, să ne bucurăm de o dimineață fără zgomotul orașului.

Când am ajuns la parcul de troleibuze, se luminase de-a binelea. Maria dispare în încăperile de serviciu. Apare pe momente scurte: la un ghișeu primește foaia de parcurs, apoi lângă orarul de troleibuze, după care merge iarăși la ghișeu și primește registrul troleibuzului.

Enlarge

Captură-de-ecran-din-2018.06.04-la-18.14.15
Maria schimbă cărbunii la barele troleibuzului

Lucia Lupu

Colegii ei au văzut că Maria a venit la lucru însoțită de două fete cu camera de filmat și nu s-au abținut de la glume:

„Pe mine nu mă filmați, eu nu vreau să fiu vedetă ca Maria, filmați-l mai bine pe colegul meu, el are ce să vă spună”. Încerc să mă apropii de grupul de bărbați care fumau afară, dar nu reușesc nici măcar să-i salut, că ei râzând s-au împrăștiat. În treacăt, unul dintre ei mi-a zis că nu vor să vorbească pentru „televiziune”.

În cadrul Parcului de Troleibuze Nr. 1 activează 11 șofere.

În parcul de troleibuze, poți simți atmosfera de colectiv muncitoresc. Îmi amintește de filmele de când eram mică. Troleibuzele se înghesuie unul după altul pe teritoriul parcului și crează tuneluri. Dacă aș fi avut vreo 10 ani și părinții ar fi lucrat pe aici, tare mi-ar fi plăcut să mă ascund în unul dintre troleibuze. Pe bună dreptate, feciorul Mariei le cunoaște deja pe toate din parc. „A văzut cum șoferii verifică troleibuzele, cum schimbă cărbunii la bare. Știe tot ce facem noi de dimineață, până seara, când se spală troleibuzele. I-a plăcut, a zis că e interesant, dar o să se mai gândească dacă vrea și el să fie șofer”.

Maria merge la troleibuzul său pe ziua de azi și începe să-l pregătească de muncă: agață oglinzile și le șterge grijuliu, setează programul de anunțare a stațiilor, fixează toate datele în registru. Fără să vreau, observ unghiile îngrijite, acoperite cu ojă de un roz pal. Îi admir ținuta fermă, corpul zvelt și eleganța cu care-și poartă vesta mai mare cu vreo două mărimi.

Enlarge

Captură-de-ecran-din-2018.06.04-la-18.16.28

Lucia Lupu

La 06:20, iese din parcul de troleibuze și merge pe traseu. Am mers și noi cu ea. Conduce foarte lin, iar manipulațiile cu butoanele le face automatizat. „În prima zi de muncă a fost greu, mă mir că n-am lăsat troleibuzul pe marginea drumului. Eram singură pe rută. A plouat în ziua aceea și era o apă prin oraș că ajungea până la genunchi. Eram toată udă, de sus cădeau barele troleibuzului și trebuiau cărbunii schimbați.  Îmi părea rău că nu mă cunoștea nimeni din colegi și nu s-a oprit nimeni să mă ajute. Mi se rupsese și încălțămintea. Aveam un taxator cu mine și el m-a ajutat. Era ploaie mare. Sincer, nu știu cum am ajuns până azi”, spune Maria zâmbind.

Primul său an de lucru a fost unul tare greu. Se trezea noaptea apăsând frâna cu piciorul sau căutând volanul. Soțul ei nu era încântat de ideea Mariei, a încercat să o sperie cu responsabilitatea pe care o va avea față de pasageri, dar s-a împăcat cu gândul că acesta este visul ei.

Totuși, nu oricine decide să învețe o meserie având deja o experiență de viață și de lucru. Cei mai mulți se împacă cu faptul că au pierdut șansa și rămân cu regretele. Asta nu este despre Maria. Ea și-a luat inima în dinți și s-a apucat să învețe. A trecut și prin emoțiile primelor zile, mai bine zis primului an de lucru.

Întrebată despre colegii de la parcul de troleibuze, are o atitudine reținută, zice că se împacă bine, deși nu prea stau la vorbă. Ei se adună la fumat și Maria declară că urăște acest obicei. Conflictele nu lipsesc, desigur. Uneori din cauza orarului dat peste cap din cauza ambuteiajelor din oraș, altădată din cauza unor evenimente din centrul Capitalei.

Maria lucrează o zi, iar pe următoarea o are liberă. Totuși, de multe ori se întâmplă să fie chemată și în ziua de odihnă, pentru a lucra până la amiază. Din cauza asta, dar și pentru că drumul până la serviciu și înapoi îl face cu mașina, a început să aibă probleme cu spatele. Medicul i-a recomandat să facă gimnastică. Așa a descoperit ea cel mai ușor și ieftin loc pentru sportul de seară sunt aparatele de forță din Parcul Catedralei. Face sport când nu este prea obosită, de obicei o dată sau de două ori pe săptămână și face exerciții timp de 20 -30 minute. Asta o ajută să-și păstreze starea de sănătate și compensează lipsa de mișcare din timpul zilei.

Spre finalul zilei, aflu că, dacă soțul a avut nevoie de timp să accepte visul Mariei, prietenele ei o susțin sincer și se mândresc că ea este șoferă de troleibuz. Maria declară zâmbind larg:

„Și eu mă mândresc că sunt șoferiță de troleibuz și că mi-am îndeplinit visul!”

„Acest reportaj a fost finanţat de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA”.

3 Comentarii

  1. Chiar si voi ati realizat reportajul datorita la un grant! Suntem moldoveni… Si n-a intrebat nimeni cat primeste?

    • Ana Gherciu

      Salariul unui șofer/e de troleibuz este de 6-7 mii de lei, aceasta este informație publică. Care este salariul Mariei o privește pe ea, pentru că este informație privată.

  2. Valentina...

    Este sora mea…ma mandresc de ea!Nu nevedem des..cred.. o data pe an..De oarece eu nus in tara!Ea a fost si este o persoana cu caracter,bravo si ma bucur petru..ea!Ne vedem in curand….

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *