Era ora 2.30, început de octombrie, când Svetlana intrase în travaliu. Medicii erau ușor deranjați de ora târzie la care trebuie să lucreze. Ea striga de durere, iar ei îi spuneau să facă liniște – „Nu ești la discotecă!”. Cu vreo șapte luni în urmă, Svetlana, tânără orfană, de etnie romă, cu dizabilități locomotorii, se ducea la medicul de familie, unde urma să fie sfătuită să avorteze.

***

În Republica Moldova locuiesc în jur de 187, 000 persoane cu dizabilități. Dintre acestea, aproape jumătate sunt femei,iar majoritatea dintre ele au dobândit dizabilitatea pe parcursul vieții. Pe lângă discriminarea gender cu care se confruntă o bună parte a femeilor din țară, cele cu dizabilități au de luptat cu multe alte prejudecăți. Ele au mai puține șanse de a forma o familie, dacă își doresc acest lucru, şi o mai mare probabilitate de a locui singure sau cu părinții. În comparație cu alte grupuri de femei, ele sunt supuse unui risc mai mare să fie agresate fizic şi sexual în cadrul familiei sau instituţiilor rezidenţiale, să fie impuse să facă avort sau să le fie transmise pe cale sexuală virusul HIV și alte infecții, aflăm din analiza „Profilul femeilor cu dizabilități”, elaborată în 2016, cu suportul Organizației Națiunilor Unite în Republica Moldova.

***

Enlarge

DSC4225

Foto: Dima Neer

Svetlana are distrofie musculară, din cauza aceasta îi vine greu să se deplaseze. Este vorba despre o maladie care progresează în pofida intervențiilor chirurgicale și a procedurilor terapeutice anuale. Până la vârsta de nouă ani ea a fost un copil sănătos. Sănătatea ei și a celor șapte surori și frați ai săi a fost pusă în pericol de condițiile fizice în care trăiau – familia era una săracă și adesea copiii înghețau de frig pe timp de iarnă.

Svetlana este stabilită la Edineț, unde închiriază o cameră de cămin, pe care o împarte cu fiul său, soțul și sora. Ea și-a terminat studiile la colegiu, iar acum este angajata Atelierului de cusătorie, deschis de Centrul Asociația Regională de Educare a Adulților Prutul de Sus (AREAP) din raionul Briceni. Părinții Svetlanei au decedat cu mult timp în urmă, astfel, alături de încă trei surori, ea a ajuns la internat, unde a învățat să îngrijească de sine.

Acum șapte ani, ea a aflat că va deveni mamă. „Medicii, văzând situația mea materială nu prea bună, au încercat să mă convingă să fac avort. Nu aveam casă, nu aveam masă. Mulți mă întrebau cum mă voi descurca, mai ales că la cămin nu aveam voie să stau cu copilul, trebuia să-mi caut gazdă”, povestește femeia.

De exemplu, Serbia: Femeile din comunitățile rome primesc mai puțină asistență medicală prenatală decât populația generală. Deși inegalitatea în îngrijirea antenatală între comunitățile înstărite și cele de romi a scăzut între 2010 și 2014, diferența față de populația generală continuă să fie semnificativă.

Pe fiul Svetlanei îl cheamă Danu, un nume simbolic pentru situația în care se afla atunci. După fiecare consultație medicală, ea își cântărea posibilitățile, încerca să facă alegerea corectă. „Ba-mi veneau lacrimi de fericire, ba groaza de probleme mă copleșea. Da sau nu, da sau nu, da-nu, nu știam ce să fac. Până la urmă am decis să nasc acest copil, pentru că medicul meu de familie a fost o doamnă foarte bună, care m-a sfătuit să păstrez sarcina, pentru că aș fi riscat să nu mai rămân însărcinată dacă făceam avort. Nu m-am speriat că nu voi avea cu ce să-l hrănesc. Ce voi mânca eu, aceea va mânca și el, unde-s doi, acolo-s și trei”, își amintește Svetlana.

Imagini video de Dumitru Jomir

Pe 7 octombrie 2010, femeia a născut fără complicații. „Moașele s-au mirat că eu, așa micuță cum sunt, am putut să dau naștere unui copil de aproape 2,8 kg”, spune ea. După naștere, Svetlana și Danu au fost internați singuri într-un salon prost încălzit, unde tânăra mămică era nevoită să-și încălzească nou-născutul cu sticle cu apă caldă, ceea ce iarăși a fost motiv de uimire pentru personalul maternității – „Uite-te la ea, ce i-a dat în cap!”. „Dar eu nu m-am obijduit pe ele, este ceva obișnuit pentru mine, nu mă mai supăr. Dănuț mă primește și mă iubește așa cum sunt eu și asta este cel mai important ”, spune Svetlana.

Chiar și în prezent, în relația cu doctorii, femeia trebuie să demonstreze că merită o atitudine corectă față de ea și copilul ei. „La prima consultație, se uită că sunt de etnie romă și cred că sunt o analfabetă. Cu timpul, după primele zile de spitalizare, de exemplu, își schimbă părerile despre mine. N-aș putea spune nici că serviciile ginecologului sunt accesibile. Eu mă pot deplasa pe propriile picioare, dar oricum îmi este greu să urc pe scaunul de control. Și când îi spun asta, ea îmi zice să nu mă grăbesc, că avem timp”, explică Svetlana. În același timp, ea spune că orașul Edineț este, totuși, destul de adaptat la necesitățile persoanelor cu dizabilități locomotorii, tot mai multe instituții publice instalează rampe, iar spitalele au lifturi. „Noi organizăm discuții publice, unde discutăm despre problemele noastre. La una dintre ele, am accentuat că oricine poate deveni persoană cu dizabilitate mâine sau peste un an. Dar nu doar noi avem nevoie de accesibilitate, mămicile cu cărucioare nu pot lăsa copiii afară”.

Femeile cu dizabilități și cele de etnie romă, la fel ca toate persoanele din țara noastră, au aceleași drepturi la servicii de sănătate sexuală și reproductivă. Cu regret, chiar dacă în ultimii ani au fost realizate multe progrese în acest domeniu, mai sunt încă multe lucruri de făcut. Ne referim în special la accesibilitatea fizică a instituțiilor medicale, instruirea medicilor pentru a oferi servicii  de calitate, dar și schimbarea atitudinilor și percepțiilor față de aceste persoane și nediscriminarea lor. UNFPA este lider în domeniul sănătății reproductive și vom continua să lucrăm  împreună cu autoritățile, prestatorii de servicii, partenerii internaționali, dar și cu beneficiarii înșiși, pentru ca toate  femeile și fetele  din Moldova să se bucure pe deplin de drepturile lor  sexuale și reproductive și să trăiască o viață demnă.

***

Când este vorba de sexualitate, sănătatea reproductivă și planificarea familială, femeile cu dizabilități se confruntă cu nenumărate dificultăți. Stereotipurile existente în societate, inhibarea și stigmatizarea acestora le determină uneori chiar să renunțe la viața familială. De multe ori ele nu sunt acceptate în calitate de soții/partenere şi mame, iar sentimentul de inferioritate și teama că nu vor fi înțelese corect, lezează dreptul acestor femei la viața privată.

„Noi suntem triplu discriminate – suntem femei, avem dizabilități și vrem să avem o familie. Astea sunt stereotipuri foarte adânc înrădăcinate, iar atitudinea societății o vom schimba prin istoriile de succes de care nu ducem lipsă. Societatea nu este informată, ea nu știe care este modul de viață al unei persoane în scaun rulant sau cu baston, sau a persoanei cu proteză, sau a unui nevăzător, etc. Noi ne adaptăm la condițiile și necesitățile pe care le avem. Societatea ne percepe ca neputincioși, dar eu locuiesc singură, lucrez, închiriez, îmi fac mâncare, curat, de dimineața până seara, sunt în  scaun rulant”, spune Ludmila Iachim, manager de proiecte în cadrul Asociației „Motivație” din Republica Moldova.

Nu este căsătorită, nici nu are copii, dar își dorește o familie. Ea își cunoaște drepturile și merge cu regularitate  controalele medicale de rutină. „Faptul că sunt în scaun rulat nu înseamnă că voi naște un copil cu probleme. Sunt boli genetice, totul depinde de dizabilitate. Un medic profesionist îți explică totul, așa cum am discutat eu cu medicul meu. Fiind ginecolog, ea mi-a pus multe întrebări, a analizat situația împreună cu alți doctori, precum și cu neuropatologul. Dar nici într-un caz nu mi s-a spus că voi naște un copil cu dizabilități doar pentru că sunt în scaun rulant”, afirmă Ludmila. Potrivit acesteia, fricile vin din partea societății care o vede în scaun rulant – „Of, săraca de tine și vai de capul tău, cum să te gândești și la o sarcină?”. „Eu văd altfel lucrurile. Nu mă deplasez pe picioare, ci cu scaunul rulant. Și care-i problema? Sau sunt bărbați care te privesc și se gândesc: „Sărmana, de atâta suport și ajutor are nevoie. Cum să mă căsătoresc cu ea?”, asta v-o zic din proprie experiență”, recunoaște femeia.

***

Totuși, astăzi, provocarea cea mai mare pentru societatea noastră este să asigure accesul fizic la servicii pentru persoanele cu dizabilități, fiind vorba, în special, despre instalarea rampelor, adaptarea  grupurilor sanitare și a fotoliilor ginecologice, construirea unei infrastructuri prietenoase femeilor cu dizabilități. „O altă componentă al accesului limitat este şi nivelul slab de cunoştinţe al prestatorilor de servicii medicale, existenţa unor prejudecăţi, a unor frici, care îi face să descurajeze femeile cu dizabilităţi să conceapă un copil şi să nască. Un exemplu recent – o femeie tânăra care are   paralizie cerebrală din cauza că s-a născut prematur şi probabil a avut şi unele traume la naştere, s-a adresat la mine pentru o consultaţie, cu întrebarea dacă ar putea să nască un copil sănătos. Medicul din raion i-a spus că, dacă rămâne gravidă, copilul se va naşte cu aceeași problemă. Ceea ce evident este eronat. Am impresia că uneori spun aceste neadevăruri femeilor ca să nu se complice apoi cu îngrijirea lor antenatală, „să nu le strice indicatorii”, etc. În acelaşi timp, majoritatea acestor femei sunt apte să conceapă copii şi să nască, deseori chiar prin metodele tradiționale”, asigură doctora Rodica Comendant, conferențiară universitară și directoare a Centrului de Instruire in Domeniul Sănătății Reproductive (CIDSR).

Mai mult, în cadrul ultimei „Analize situaționale a problemelor cu care se confruntă femeile și fetele cu dizabilități ale aparatului locomotor din Moldova în exercitarea drepturilor sexuale și reproductive”, realizat de CIDSR cu suportul  Fondului ONU  pentru Populație și altor parteneri de dezvoltare, a fost depistat faptul că, din cauza accesului fizic dificil în instituțiile medicale pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, a lipsei rampelor instalate conform standardelor de accesibilitate, absenței ascensorului până la etajul unde se află cabinetul medicului de familie sau a ginecologului, femeile aleg să nu solicite sau să renunțe complet la serviciile de sănătate reproductivă, care sunt gratuite și confidențiale.

În acest sens, Ludmila Sîrbu, coordonatoare de proiecte la CIDSR, este de părerea că fiecare dintre noi – membrii familiei unei persoane cu dizabilități, lucrătorii medicali, școala, autoritățile publice și alți membri ai comunității, inclusiv  persoanele cu dizabilități trebuie să înțeleagă că dizabilitatea nu este o problemă individuală de sănătate, ci este o preocupare a întregii  societăți. „Unei femei cu dizabilități, care își petrece majoritatea timpului în familie, unde de obicei nu există cultura de a discuta despre sexualitate, sănătate sexuală și reproductivă și pe care societatea o vede ca pe o persoană „bolnavă”, îi este foarte greu să beneficieze de servicii de planificare familială, să formeze un cuplu, să decidă nașterea unui copil”, explică Ludmila Sîrbu.  

În anul 2017 Comitetul ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități a revizuit Republica Moldova și a recomandat țării noastre să îmbunătățească situația acestor persoane la mai multe capitole, inclusiv să asigure accesul la servicii de sănătate sexuală și reproductivă.

Autoritățile continuă să facă pași mici spre o incluziune nu doar pe hârtie. Între timp, femeile cu nevoi speciale rămân a fi o necunoscută pentru societatea noastră. Totuși, lupta cu stereotipurile existente în societate, inhibarea și stigmatizarea acestora poate fi dusă de fiecare dintre noi.

Acest articol a fost elaborat cu suportul UNFPA, Fondul ONU pentru Populație în Moldova, și nu prezintă în mod
necesar punctul de vedere al UNFPA, al Organizației Națiunilor Unite, sau oricare din organizațiile sale afiliate.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *