„Avem lumină, gaz, apă, avem de toate. Numai bani nu prea avem.” Această durere a frânt milioane de inimi, a fugărit din țară sute de mii de persoane și a lăsat singure mii de case și bătrâni…

Ajungem la poalele unui deal, urcat cu scârț de microbuzul vechi. Șoferul uscățiv, îmbrăcat îngrijit în cămașă gri și pantaloni călcați la dungă, ignoră valul de praf ce și-a făcut loc în salon și apasă cu încăpăținare pe accelerator. Cu toate acestea, îi este aproape imposibil să accelereze cu peste 30 de pasageri, care inspiră cu poftă aerul răcoros ce pătrunde printre cele două trape crăpate. Câteva zdruncinături, gropi ocolite și staționări ocazionale și, în sfârșit, ajungem la o intersecție, unde șoferul anunță că suntem în satul Calfa, r. Anenii Noi.

Satul de pe deal

În timp ce pe cer stă la pândă o ploaie caldă de vară, noi pornim să descoperim satul contrastelor, unde clădirile recent renovate privesc spre casele înecate în paragină. Gardurile proaspăt vopsite fac din ochi portițelor atârnate nesigur în balamale, pretinzând c-ar îngrădi accesul trecătorilor în curțile bătrânilor singuratici. Calfa este un sat care, în pofida greutăților și a lipsurilor, încearcă să respire, să se dezvolte cu ajutorul granturilor europene și să nu se lase dus de valul migrației abundente care străbate toată țara.

Enlarge

41847362690_0bc24674cd_k
Stația din centrul satului, unde oamenii așteaptă microbuzele care merg spre Anenii Noi și Chișinău

De-a lungul străzii centrale, pe ambele părți ale drumului, stau cuminți case lăsate în grija vecinilor de proprietarii plecați la muncă peste hotare. Tot aici, peste drum de stația unde ne-a lăsat microbuzul, se află cel mai popular magazin din sat. Cu pași măsurați și înceți, un bărbat se îndreaptă spre intrare. Are fața arsă de soare și ochi de un albastru mai limpede decât cerul de dimineață. „De fapt, noi nu-i spunem magazin, ci bar. Iar acesta este cel mai popular, pentru că-i chiar în centrul satului și aproape de stație, unde vin microbuzele ce merg la Anenii Noi sau Chișinău”, spune acesta și-și îndreaptă degetul arătător spre o băncuță îngustă, din lemn uzat. În spatele ei stă un panou informativ de care atârnă niște rămășițe de anunțuri. „Pe aceste panouri improvizate punem informații despre proiectele la care lucrăm, despre granturile pe care le-am câștigat și alte noutăți utile pentru localnici. Ca să fie mai vizibile și să atragă atenția, le scriem pe foi viu colorate”, ne spune Ludmila Ceaglîc, primara localității deja la al șaselea mandat.

Râul Bâc – autospeciala de transportare a deșeurilor

În Calfa s-au schimbat multe de la Independență încoace. S-a renovat grădinița, care a fost închisă timp de 15 ani și unde acum vin 55 de copii. A fost renovat și gimnaziul unde învață 135 de copii. Satul este gazificat și conectat la apeduct. Acum localnicii spun că visează să aibă un drum asfaltat, dar nu o grămadă de pietre ce trebuie „pieptănată” după fiecare ploaie. „Nici nu-mi pot imagina cât de mult s-ar schimba fața satului, cu drumul, măcar cel central, făcut așa, frumos și neted…”, spune săteanul Iurie Budiștean, privind visător în depărtare, fiind cucerit de imaginea pe care și-a clădit-o în minte.

Totodată, oamenii vor să scape de mirosul insuportabil de apă stătută și poluată cu deșeuri, care sufocă în fiecare dimineață întregul sat. „Dis-de-dimineață, pe la ora 5, nici nu mai poți deschide ferestrele. Ți se face rău când ieși afară și respiri acel aer de stricăciune. Aveți noroc. Astăzi este mai răcoare și mirosul a fost mai slab, dar când sunt căldurile `celea mari chiar ți se întoarce pe dos”, spune Valentin Pleșca, un bărbat cu pielea de culoarea măslinului, ochi negri și mustață stufoasă. Acesta își amintește că sătenii, împreună cu cei de la primărie, au încercat să soluționeze problema râului Bâc. Au trimis scrisori la conducerea „mai mare”, dar nimic nu s-a schimbat. „Problema poluării râului Bâc nu este doar problema noastră, a oamenilor din Calfa, ci a întregii țări, pentru că apa din Bâc ajunge în Nistru și-l poluează și mai tare. Toată mizeria vine de la Chișinău și localitățile prin care trece. Anul acesta se mai aud broscuțele, însă, timp de vreo patru ani, acolo nu găseai nici măcar un vierme. Era un râu mort, care devenise o autospecială de transportare a deșeurilor”, oftează primara.

Oamenii povestesc și despre unele cazuri când animalele au murit după ce au consumat apă din râu. Acum, localnicii sunt îngrijorați și pentru sănătatea lor. „Aici sunt puțin mai mulți bolnavi decât în alte părți. Asta din cauza apei murdare din râu. Animalele merg și se adapă acolo. Când este cald, toate stau acolo. Dar apa ceea e strașnică, uneori este un miros că nici nu-l poți suferi. Acum, râul e un pic mai curat. Ploile l-au mai spălat. Dar aproape toate bolile se iau de acolo și se mai transmit ereditar”, susține Ludmila Chiper, asistentă medicală din sat.

Grădinița de bătrâni

În cale întâlnim oameni calzi și dornici să schimbe câte o vorbă, mai ales acum, vara, când multă lume din sat este plecată peste hotarele țării sau lucrează în câmp. „Lume puțină găsești aici. Ieși și nu ai cu cine te întâlni, nu are cine deschide ușa. Tinerii sunt plecați. Am rămas noi, bătrânii, și nu trebuim nimănui… Nu ne este interesantă politica, pentru că este tare urâtă. Atâta amăgeală și vrăjeală, că ni se face silă. Noi închidem televizorul când vedem cum ei se bat, se murdăresc unii pe alții. Le trebuim doar la votare și, pe urmă, iarăși ne uită pentru următorii patru ani. În campania electorală umblă neapărat prin sate. Atunci brusc începe să le pese de nevoile și viața oamenilor”, ne spune dezamăgită și plictisită de politică Maria Mastac, o femeie trecută de a doua tinerețe, care se grăbește spre Centrul de plasament pentru bătrâni, unde este și cantina socială. „Acum e luna în care mănâncă bătrânii din mahalaua mea. Apoi vine rândul altor mahalale și peste două luni, iarăși a noastră și tot așa. Ne rânduim, ca să ne ajungă la toți. Cât a mai rămas până la 12? Aaa, 6 minute? Lasă că reușesc”, spune femeia și respiră ușurată, înțelegând că mai are timp și poate merge mai încet. „Alergam într-un suflet, ca să nu întârzii. Tare nu-mi place să întârzii, dar astăzi parcă am uitat de timp și el de mine”, râde femeia.

Enlarge

A12_6847
Centrul de plasament temporar pentru bătrâni are șapte locuri de cazare. Pentru bătrânii care trăiesc acolo, rudele achită lunar câte 4000 de lei

Centrul de plasament pentru bătrâni și cantina socială au fost deschise în anul 2012, după aproape trei ani de încercări și căutări de fonduri, mărturisește primara. „Ideea de a deschide o grădiniță pentru bătrâni, pentru că așa-i spunem, ne-a venit în anul 2009, când un cuplu de bătrâni, care aveau patru copii și toți plecați peste hotare, au decedat fiind singuri acasă și vecinii i-au găsit peste vreo două zile. Atunci, am zis că trebuie să facem ceva pentru bătrânii singuratici din sat și tot atunci ne-am gândit la o cantină socială care să ofere tuturor persoanelor în etate câte un prânz cald gratis și câte o vorbă bună”, povestește Ludmila Ceaglîc.

Bătrânețea în sat

Bătrânețea vine. Ei nu-i pasă dacă o aștepți sau nu. Nu-i pasă nici măcar dacă-ți place mirosul sau culoarea ei. Și este și mai nepăsătoare dacă ai pe cineva alături sau ești singur și trist. Este timpul ei și ea nu întârzie să vină, să te strângă în brațe și să nu mai plece nicăieri. În satul #Calfa, r. #AneniiNoi, bătrânețea este întâlnită cu zâmbetul pe buze și cu un prânz cald… Cum este bătrânețea în acest sat, aflați în reportajul de mai jos.

Geplaatst door Moldova.org op Vrijdag 10 augustus 2018

Treptat, Centrul de plasament temporar pentru bătrâni a devenit o casă permanentă pentru șase persoane în vârstă. Rudele lor sunt departe, iar ei au rămas singuri. Tot în cadrul centrului găsim și cantina socială, care deservește zilnic 25 de persoane. „Ei chiar și-au făcut un carnețel și știu cine mănâncă în fiecare lună”, zâmbește primara și salută bătrânii care stau într-un foișor din fața cantinei. Pe mesele mici, aranjate de-a lungul pereților mov, îi așteaptă zeama cu tăiței de casă, pilaful și budinca. Toate aburesc frumos, iar mirosul delicios îți lasă gura apă.

Între timp, aceștia sunt urmăriți cu privirea tristă de către Vera Ghilaș, o femeie sfrijită, cu tenul îngălbenit de ani. Din cauza slăbiciunii, pielea i se spânzură pe oase și capătă o nuanță gri. „Ehhh, tare este grea bătrânețea, copii m-au adus la Centru că poate o să-mi fie mai bine aici. Ei sunt departe. Tocmai la Moscova și nu prea pot trece pe la mine. Iar eu îi aștept și mă usuc. Nu am nici poftă de mâncare și nici să beau nu vreau. Primesc nacoale (n.red.: injecții), dar tot parcă nu se schimbă nimic. Moartea tot nu vine, dar mă usucă, a rămas din mine doar scheletul învelit în această peliță”, se plânge Vera Ghilaș și își ascunde mâinile în poala rochiei ce-i atârnă pe corp ca un sac.

Bogăție: un televizor și o bicicletă

O căutare pe Google te încântă cu ideea că „în satul Calfa, la Est de podul peste calea ferată, pe malul drept al râului Bâc, este un Amplasament de faună – un monument al naturii de tip geologic sau paleontologic, cu o suprafață de 35 ha”. Cu toate acestea, localnicii ridică din umeri și zâmbesc atunci când le spunem că vrem să-l vedem. „Dar ce să vedeți acolo? Nu este nimic de văzut – doar un câmp și buruiene”, ne-a spus un localnic. De la primara satului aflăm doar că obiectivul este luat sub protecția statului. Dar nici ea nu știe se întâmplă asta. „Nu am găsit niciun indicator special. Doar spun că aici este protejat și atât. Am avut niște investitori, care au vrut să construiască acolo o întreprindere și să ofere locuri de muncă oamenilor din sat, dar pentru că e teritoriu protejat de stat, nu am putut face nimic”, spune indignată femeia.

De la începutul lui 2018, din sat au plecat 513 persoane, arată statisticile oferite de primărie. „Multă lume este plecată”, ne spune Ion Siloci, un bărbat scund, de 71 de ani, care trăiește împreună cu soția sa, Maria, în casa verișoarei care este plecată în Italia. „Aici nu-i rău de trăit: pădurea, calea ferată și șoseaua sunt aproape, dar bani nu avem și de aceea trebuie să economisim. Când au conectat satul la gaz și apă, mă bucuram că la bătrânețe am să trăiesc liniștit și în curățenie. Dar de unde, dacă după 44 de ani munciți la stat, mi-au dat o pensie de 650 de lei?”, se revoltă bătrânul. Acum are pensia un pic mai mare, dar nici aceasta nu-i ajunge mai pentru nimic. Face focul cu crenguțele adunate de la vie și cu „hărăsciuga” pe care o adună prin grădină. Când face baie, folosește doar o căldare de apă și lumina o aprinde când nu se mai vede nimic prin casă. „Odată, în sat a venit o ministră a Muncii, Familiei și Protecției Sociale și mi-a spus că putem sta liniștiți, pentru că suntem bogați: avem tocmai un televizor și o bicicletă. Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Adică ce? Ei presupun că oamenii după zeci de ani de muncă pentru ei nu ar putea nici măcar asta să-și cumpere?”, se întreabă bătrânul, clătinând obosit din cap.

Enervat, se îndreaptă spre aparatul de radio agățat de colțul ușii și-l deconectează. Este oră fixă și timpul știrilor, pe care s-a plictisit să le asculte. Oftează și dă la o parte draperia subțire de la intrarea în casă, care oprește accesul gâzelor. Pășește peste pragul lat și fața i se luminează de un zâmbet cald. O aude pe soția-și fredonând, în timp ce șterge praful de pe fotografia lor din tinerețe. De atunci, au trecut peste 50 de ani. Jumătate de secol în care au reușit să crească trei fiice, să se bucure de copilăria nepoților, să învețe să facă economii în cheltuieli, dar nu și în emoții și vorbe bune.

La ieșirea din casa familiei Siloci, privim în jur și ne minunăm de diversitatea care încape în acest sat. Aici oamenii își clădesc o realitate care să le placă, care să-i liniștească, care să-i facă să se simtă acasă.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *