Ultima perioadă, problemele cu care se confruntă femeile au devenit tot mai vizibile și discutate (în sfârșit!). Nu zic în niciun caz că ele s-au împuținat datorită acestui fapt. E nevoie de mult timp pentru a vedea efecte tangibile. Discutăm despre hărțuire, violență domestică, discriminare la postul de muncă, etc. Discutăm despre faptul că a fi femeie nu înseamnă a fi feminină și sensibilă ca o floare pe care o primim de 8 martie. Încercăm să explicăm că a fi feministă nu înseamnă să fii băiețoasă (indiferent ce-ar însemna asta), nu înseamnă să-ți bați soțul și nici nu înseamnă că stai constant cu țigara într-o mână și berea – în alta (chiar dacă e absolut ok să faci orice vrei cu corpul tău). Încercăm să explicăm că e ilogic să te consideri antifeministă în momentul în care astăzi beneficiezi de rezultatele luptei duse de sute de ani de feministe. Și în toată luptele și încercările noastre, eu am simțit că lipsește bărbatul. Chiar și marșul de pe 8 martie, la Chișinău, a fost întitulat, probabil în grabă și neintenționat „Solidaritate ÎNTRE femei”. Am simțit că vorbind atât de mult despre noi, am uitat să arătăm că ei (EI!) sunt la fel de vulnerabili ca noi.

Cu astea în gând, m-am gândit să discut cu cinci bărbați pe care îi cunosc în diferite măsuri, care vin din contexte diferite și sunt, evident, foarte diferiți. Mi-am dorit, cu ajutorul lor, să deconstruiesc conceptul că bărbatul trebuie să fie puternic, nu are frici și griji despre care nu vorbește, nu plânge și este un apărător al patriei. Nu mi-am pus ca scop să le intru în suflet, nu i-am pregătit cu zeci de întrebări la început, ca să ajung la cele „importante” la final. I-am lăsat să decidă cât de mult vor să mi se deschidă și cât de sinceri vor să fie.

Și ca să cobor un pic de piedestalul pe care mi l-am construit l-am rugat pe Octavian Lozinschi, psiholog clinician și psihoterapeut, să-mi răspundă la câteva întrebări, la care eram sigură că știu răspunsul. Întrebat de ce bărbații nu sunt obișnuiți să vorbească despre grijile și fricile lor, Octavian mi-a zis că „ceea ce obișnuim să vorbim, este ceea ce ne doare cel mai puțin. Iar în timp ce ajungem să ne cunoaștem din ce în ce mai bine între noi, suferințele mai intime tind să iasă la suprafață. Acelea foarte rar vor fi spuse în voce”.  Potrivit psihoterapeutului, „oricărui om, dacă îi sunt asigurate anumite condiții ce țin de siguranță, ce presupun inclusiv confidențialitate, va încerca să vorbească despre ceea ce-l chinuie. După o perioadă în care vor fi testate toate criteriile personale referitoare la siguranță, oricare din noi își va permite să fie vulnerabil. Ceea ce diferă este această perioadă de testare, ce se poate întinde și peste ani, inclusiv în cabinetele psihologilor. Alteori, această perioadă nu se mai termină”.

Nu poți vorbi despre latura ta sensibilă dacă simți că aceasta ar putea fi jucată împotriva ta – probabil că am trăit cu toții acest tip de trădare. Nu poți vorbi despre ceea ce te doare dacă ai convingerea că celălalt nu te va înțelege sau că asta îl va copleși pe cel căruia i te destăinui.

Cu toții avem nevoie să fim copii, să știm că există cineva „mai mare” lângă, care ar putea avea grijă de noi, că ne putem permite să regresăm  puțin. Dacă simțim că cel de lângă noi ne permite acest lucru, o vom face. Doar că această „permisiune” nu se referă la o asigurare rațională, verbală din partea celuilalt. Căci e una ce putem crede și cu totul alta să simțim și, respectiv, să transmitem.

Din acest punct de vedere, nu prea există diferențe între cele două sexe.

Dacă eu am pornit de la ideea că trebuie să deconstruim mitul bărbatului atotputernic, Octavian Lozinschi mi-a prezentat o cu totul altă perspectivă. „De ce ar trebui deconstruit acest concept, în cazul în care el există? Și chiar de ar trebui, s-ar reuși? Se creează imaginea că se încearcă a deconstrui ceva instalat pe toată perioada evoluției umanității, dar și până la, într-un timp extrem de restrâns. Când vine vorba despre un singur individ, asta poate dura ani, dar dacă vorbim despre un grup, o societate? Într-adevăr. S-au schimbat un pic lucrurile, în sensul că au devenit mai confuze. Patria mai puțin acum se apără cu sabia, haita de lupi ce amenința peștera s-a transformat în tone de informații greu asimilabile, concurența firească nu se mai măsoară în putere fizică, poate în salarii, iar bărbatul trebuie să se adapteze acestor schimbări. Problema e că, dacă pe timpuri sentimentul de pericol era asociat cu prezența reală a lupului, acum „lupul” este peste tot, oriunde, respectiv starea de alertă e omniprezentă. Plecând de aici, cât de sigur ar fi pentru un individ – bărbat în acest caz, să lase jos toate apărările? Ar fi ceva adaptativ pentru el și familia lui?”, spune Octavian.

Pe această notă absolut subiectivă, vă invit să urmăriți interviurile cu cei cinci bărbați care au acceptat invitația mea – Dumitru Marian, Artiom Zavadovschi, Andrei Culai, Florin Mihailov și Andrei Strah.

Lasă un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *